Mon dada.
Les histoires secrètes de Mademoiselle D.

Dictionar
     media: 5.00 din 1 vot



Am nevoie de un dictionar. Un dictionar al meu. Un dictionar al tau. Un dictionar al prieteniei. Sau un dictionar al lumii.


Vreau sa stiu, fara sa invat. Sa ascult, fara sa aud. Sa fiu tot ce pot fi, prin prisma experientei voastre. Vreau sa uit ce inseamna regretul, tristetea si lipsa zambetului.

Vreau sa am un cerc doar al meu. O scena in care toti suntem actori. O scena a dorintelor. O scena a vietii. O scena a noastra. Exista pentru fiecare un loc. Stam pe niste scaune. Ne privim ochi in ochi. Nimeni nu intelege, aparent, nimic. Fiecare are replica lui. Fiecare are povestea lui aparte.

A mea e atat de simpla incat pare complicata. Ne intram in rol. In pielea unor personaje inexistente, a unor personaje diferite, dar asemanatoare.

Avem impresia ca acele caractere suntem noi. Ca povestea lor ne apartine. Ca,defapt, suntem legati unii de altii. La sfarsitul primului act incepi sa realizezi, dar nu vrei sa te “trezesti”. Astfel, ajungi la momentul final al piese, singur. Pe rand, cate un personaj dispare si intelegi ca acei oameni cu care te comparai, cu care iti petreceai timpul, nu exista. Cand realitatea loveste esti doar un om dornic de prietenie, intr’o sala de teatru goala si pustiita. O sala ce odata a fost ticsita de povesti.

Totusi, pe un ultim scaun al unui ultim rand, doi ochi te privesc. Aceiasi doi ochi care te’au vazut “jucand”, te’au vazut inseatata de vorba, de alinare, de prietenie.

Tu nu ii poti vedea. Nu e din cauza luminii, nici a intunericului; nu e din cauza departarii, nici a apropierii.

E de vina timpul. Candva, demult, ii stiai. Ii recunosteai. Ii iubeai. Acum, sunt doar o doua sticle lipsite de viata. Pentru tine nu mai reprezinta nimic sau, cel putin, asa incerci sa te convingi. Unul din personajele tale imaginare ti-a vorbit despre ei. A vorbit despre ce inseamna prietenia, despre cat e de important e ca atunci cand tremuri si te impiedici cineva sa fie langa tine. For interiorul tau ti’a amintit cine sunt acei ochi, ce’ai simtit pentru ei, dar tu te’ai pierdut pe undeva pe drum. Pe acel drum al amintirilor, al lucrurilor rele, al timpului. Ai refuzat sa retraiesti. Ai refuzat sa crezi ca sala nu este goala.

Uneori incercam sa cautam explicatii acolo unde nu exista. Ne afundam in carti, dictionare, non-sensuri. Aparent vrem doar ca o secunda de singuratate sa treaca. Defapt, acea secunda e un minut, o ora, un an, un timp interminabil, o clepsidra cu un nisip ud. Citesti mai mult decat iti poti permite, te pierzi in detalii inutile, te minti crezand ca iti e bine. Zambesti fals, razi ironic, treci nepasator pe langa Ei. Mersul devine alert transformandu’se intr’un alergat continuu prin viata. Ajungi la final prima. Singura, de altfel. Atunci te trezesti.


Esti in aceiasi sala de teatru. Cu aceiasi ochi privindu'te. Acum intelegi. Te duci spre ei. Nu va vorbiti, nu va zambiti. Va cufundati intr'o imbratisare inepuizabila. O imbratisare doar a voastra.

Acum nu mai ai nevoie de dictionare, de cuvinte fara sens.

Toate explicatiile se afla aici.



  postat de pika in 2009-09-28 19:36 0 comentarii

Cu cheita la gat si cutia ingropata.
     media: 5.00 din 2 voturi

"Stau intr'un scaun ce ma poarta prin amintiri. Nu stiu de ce. Nici macar nu stiu cum. Stiu doar ca acea cheita aurie a inceput sa luceasca in lumina apusului de august. Imi vad proiectia plimbandu'se prin gradina. Are doar 13 ani. Are doar 18 ani. Are doar 30 de ani. Plang alaturi de sinele meu mai mic. Nu plang de suparare, plang de vijelia in care anii mei s'au scurs. Plang de fericire pentru ca problemele de atunci pareau adevarate calamitati. Apoi zambesc. Ma uit in oglinda. Am parul carunt, privirea blanda, dar ingreunata de adevaratele obstacole ale vietii. Apoi revin la prezent. Inchid cutia. O ingrop. Nu pentru mult timp. O alta Eu va fi pastrata acolo."

Nu pot.
Nu pot lua un burete si sterge ceea ce a inceput cu un scris caligrafic al unei crete frumos colorate si s'a incheiat cu unul patat. Odata ce tabla s'a uscat urmele trecutului reapar mai proeminente ca alta data.
As vrea sa ma intorc la acea litera. Acea litera unde, inca, eram fetita chiulangie, cu multi prieteni, cu un zambet larg si molipsitor si cu vise de'nentrecut.
Pana la trezirea brusca. Pana in momentul in care, acul seismografului a prevestit un cutremur al vietii, mazgalind linii rosiatice pentru a ma avertiza.

Sau poate nu vreau.

De ce sa devin un orb in lumea celor care mi'au pus stampilele anilor?
De ce sa devin doar o sticla frumoasa, dar goala pe dinauntru?
Daca intr'o zi ma voi trezi nestiind cine esti, ma va ajuta?
Voi fi bine daca voi uita primul meu cuvant, prima imbratisare, primul sarut, prima despartire?
As fi doar un spirit ce se trezeste in fiecare zi cu aceleasi dorinte, cu aceleasi idealuri neimplinite, cu aceleasi lipsuri.
As stationa la un semafor vesnic rosu.
Sau poate as trece in fiecare zi pe aceeasi strada a amintirii, fara ca macar sa stiu la ce usa ai stat.
Nu trebuie sa uitam. Trebuie doar sa invatam sa trecem peste. Sa depozitam tot ce a fost intr'o cutie veche de lemn. O cutie cu o cheita aurie, purtata la gat, fara intentia de a o vedea cineva sau macar de'a deschide cufarul.
Trebuie sa sarim doar un mic hop. O bordura care ne limiteaza.
Apoi vom cumpara o tabla noua. Primul gand al meu ar fi sa o conserv asa. Sa nu o patez de culoare, de timp, de creta sau de amintiri.

Nici asta nu pot, nici asta nu vreau, nici asta nu stiu.

Voi face noi mazgalituri, noi greseli. Voi invata sa invat din ele. Voi invata sa zambesc din nou.
De ce sa sterg cu buretele? Nu voi mai sterge nimic.
Intr'o zi, atunci cand numarul tablelor imi va fi greu de numarat, voi vrea sa ma revad. Sa revad acel filmulet intiparit pe'o pelicula veche a timpului. Poate si tu vei vrea sa iti amintesti cum plangeam, cum radeam, cum tu erai motivul pentru toate acestea. Atunci, sunt sigura ca voi zambi. Poate nostalgic. Poate trist. Dar voi sti ca asta m'a format.

  postat de pika in 2009-08-21 00:16 0 comentarii

Bibelou de portelan
     media: 4.00 din 2 voturi

"Statea pe un scaun lipsit de amintiri. Un scaun sumbru, dar a carui constitutie nu mi'a ramas impregnata in memorie. Se uita in zare. Spre un loc doar al ei. O rochie din voal ii acoperea trupul firav, isi tinea genunchii aproape, lipiti de trup.
Incercam sa inchid ochii si sa ii fac portretul in minte. Nu reuseam. Frumusetea ei, soarele care i se rasfira, parfumul suav ce ajungea pana in strafundul narilor mele, erau lucruri ce nu puteau fi redate.

M'a legat la ochi. Mi'a soptit. Am trecut printr'un amalgam de sentimente. Am fost speciala, unica, iar la sfarsit...la sfarsit am devenit doar un oarecare nimeni. Acel lucru pe care il pastrezi cu drag pentru a observa, la un moment dat, ca nu ii mai necesiti prezenta. Un lucru banal. Un lucru doar al tau, dar al tuturor.


A plecat plangand. Am incercat sa o ajung din urma. Am incercat sa ii explic, sa imi cer scuze, sa o fac sa inteleaga. N'am reusit. Totul a sunat ca o banala scuza, ca un banal regret, ca o banala prietenie. Totul s'a ruinat. Totul s'a dus.
M'a privit cu ochii goi, cu ochii unei persoane care a ajuns intr'un punct mort.
Ochii ei erau bibeloul de portelan ce'a cazut de pe raftul cel mai inalt.


Vroiam sa'l cred. Vroiam sa nu ma las pierduta in dorinta de a'i fura unui sarut. Vroiam sa nu vreau.


Nu mai pot articula cuvinte. Nu mai ma pot explica. Chipul ei ma tintuieste, parfumul ei imi amorteste gura. Simt nevoia sa ii spun cat o iubesc, dar stiu ca nu ma va crede. I'am zis lucruri pe care nu as fi vrut sa le zic. Am simtit pur si simplu ca nu e corect, ca as fi derizoriu, dar cuvintele imi invadasera gura. Imi fortau limba sa vorbeasca."






O banala cearta. Integrame asezate gresit. O simpla fraza.
Atat.
Ne propunem sa intelegem si nu reusim. Atunci intervine schimbarea.
Unii zic ca e involuntara, altii ca isi propun si reusesc. Eu zic ca nu exista.
Crezi ca te schimbi, speri ca te schimbi. Dar sufletul tipa. Omul pe care il tii ingramadit, incatusat, inlantuit inautru va refula. Poate intr'un moment benefic sau poate nu. Crezi ca poti sa il ineci, ca poti sa il tii ascuns sferturi de eternitati pierdute in speranta ca va muri odata cu tine. Cotesti pe drumuri cu sens interzis, doar ca sa iti/ne arati ca esti altfel.
Ajungi sa crezi ca schimbarea e lucrul care schimba ce erai. Devii doar o proiectie a unui om ce nu exista. Unui om creat, unui om modelat de propriul tu.
Pana cand bibeloul de portelan se sparge. Sufletul gaseste cheia cuvantului spre a iesi la suprafata. Intr'un moment aparent banal. Intr'un moment al fericirii. Involuntar, aidoma schimbarii, sufletul isi ascute tipatul spre exterior.
Sunetul e asemenea caderii figurinei: scurt si ireversibil.



"Ma ranise, dar eu inca il priveam.Parea alt om, parea un om liber, dar incatusat. Parea ca interiorul lui mi'a vorbit pentru prima data."





  postat de pika in 2009-08-03 00:19 1 comentarii

Duplicate Access Detection
     media: 4.33 din 3 voturi

As putea incepe cu imaginea unui om impozant, dictator. A unui om serios si rigid.
As putea incepe cu imaginea unui om vesel, zambitor. A unui om iubitor si grijului.
E acelasi. E ceea ce descriindu'l nu'l descriu. E singurul om cu o poarta de intrare ce'l baricadeaza. Ce'l pazeste de oameni. De voi toti. De noi toti.
In fata zidului ce'l acapareaza e strict. Dar daca il stii, dar daca te uiti pe gaura cheii, vei vedea o inima mult prea mare.


Cineva mi'a spus odata ca viata e un sir de intamplari "aha". Acest cineva m'a tinut langa inima lui cand nici nu stiam sa merg. Si acelasi cineva imi poate spune ca sunt frumoasa si in cele mai urate zile ale mele.
Cu totii avem un asemenea cineva. Unii stiu sa il pretuiasca, iar altii mai putin. Apoi regreta. Regreta clipe, regreta decizii, regreta cuvinte.
Important e sa il descoperi la timp. Uita'te mai aproape decat crezi. Uita'te langa tine. Uita'te la cine te alina cand plangi. Uita'te la cine te strange in brate la cosmaruri. Uita'te la cine tine la tine ca la cea mai pretioasa comoara.
Uita'te la cine e acolo neconditionat!

Viata mea e ca un castel din lego. Iar el e piesa din baza. Acea piesa fara de care m'as prabusi. Acea piesa care ma consolideaza. Acea piesa pe care, in mod involuntar, nu stiu sa o pretuiesc.
El e ata pe care carligul meu de rufe isi atarna tricoul vietii. Eu cred ca pot fara ea, dar vantul ce'mi misca tricoul,prin prisma deciziilor, imi arata ca depind de acel fir subtire, acel fir, aparent puternic, dar totusi atat de fragil.

Nu ma intreb "Dar daca piesa de baza va intra in noroi, facandu'ma sa decad?"
Nu ma intreb "Dar daca firul se va rupe, iar tricoul va zbura in neant?"

Am impresia ca el va fi neconditionat acolo. Poate gresesc. Poate cuvintele rele chiar ranesc. Poate piesa a inceput deja sa crape; poate snurul a inceput deja sa se despice.
Cand voi sesiza? Cand voi descoperi ca el e defapt castelul vietii? Ca el reprezinta ceea ce eu reprezint defapt?
Nu e nevoie de randuri aberante sau de cuvinte pompoase si fara rost.


El ma strange in brate si intelege. Eu il strang in brate si inteleg.

  postat de pika in 2009-07-18 23:08 0 comentarii

It's time for you to make a choice.
     media: 5.00 din 2 voturi


Tumultoasa si interminabila avalansa a deciziilor. Un zgomot in surdina a ceea ce odata am ales.


Timpanele incep sa imi tziuie.
Ochii isi pierd din claritate. Apar anumite imagini. Imagini cu momente cruciale. Momente in care drumul cu semn de obligatoriu inainte nu a mai existat. Aleea s'a sters la o bifurcatie.
Nasul infundat nu ma lasa sa mai inspir acel miros intepator al amintirilor.
Propriul corp ma strange. Se micsoreaza cu mine inauntru. In momentul in care simt ca nu voi mai rezista, ma trezesc. Deschid ochii. Poze impanzite de clipe vitale ma inconjoara. Pe unele le regret. Pe altele nu. Pe niciunele nu le pot schimba. Valul marii nu vrea sa le stearga. Imi lasa nisipul ticsit de algele deciziilor.

Harta rascrucilor pare ambigua. Drumul abia incepe. Decizii. Alegeri. Invataminte. Toate au un scop. Toate se pretind a fi importante. Nu ai timp sa le diseci. Nu ai timp sa stai la un semafor al vietii. Semnalizarea devine continua. Uneori mergi si pe o carare dreapta. Alteori e doar pietris. Sau noroi. Inoti. Te scufunzi. Ca apoi sa revii la mal. Niciodata nu vei merge inapoi. Niciodata malul nu'si va lepada algele. Soarele le usuca. Timpul le ingroapa in nisip. Dar nu pier. Raman acolo pentru a'ti marca trecerea. Pentru a'ti arata ca intr'o oarecare zi, dintr'un oarecare anotimp ai optat. Bine. Sau rau. Corect. Sau gresit.Uneori vin cu o masina. Mare. A timpului; Devin doar o incercare zadarnica de a'mi acapara trecutul.De a'mi uita anumite cotituri. Anumite scurtaturi. Anumita alegeri..
Se creaza o umbra. O umbra intensa. O umbra robusta. Te urmareste. Iti stie fiecare pas, intregistreaza fiecare decizie. Noaptea, umbra nu dispare,ci doar se alipeste acesteia. Iti confera idea de libertate. Ideea de uitare. E doar o scurta dezlantuire de amintirile tale. De tot ceea ce te’a format.


Cu totii avem o sosea proprie. O sosea a dorintelor. Un mal al alegerilor. O alga a amintirilor.
O harta finita intr'un orizont nemarginit.


Suntem ceea ce am vrea sa fim, inconjurati ce am vrea sa fim, dar nu suntem.

  postat de pika in 2009-07-03 23:39 0 comentarii

Poti trai si fara?
     media: 5.00 din 2 voturi

Ajunsese in acel punct. In acel loc in care nimeni nu se vrea, nimeni nu se imagineaza, dar toti ajungem. Era pentru prima data, in mult timp, singur. Cateva fetze amintite de odinioara.Cateva'ntristari. Cateva amintiri. Nimic concret. Doar o lume ce nu le mai apartine. Nu ar putea zice ca a fost ceva brusc, neasteptat, evitabil. Doar nega posibilitatea.

Rujul inca se pastrase pe cana ei de cafea, periuta ei zacea pe chiuveta, iar mirosul innecacios de om batran era anihilat de parfumul suav ce'i placea atat.

Luandu'si bastonul se deplasa la portretul ce i'l facuse cu ani in urma. Era tanara. Vioaie. Nestiutoare. Urma schitzata a creionului se lasase purtata pe fatza ei zambitoare si plina de pistrui.
Apoi isi atinse propria fatza. Era plina de ridurile vremii, cu barba nerasa ce gazduia ultimele'i lacrimi.

Nu mai avea putere sa o planga. Nu mai vroia sa o planga.

Casa parea ca o astepta ca in ultimul moment al ei. Usa se deschise. Sau asa i se paru. Totusi, in toc, langa portetul sotziei aparu o mogaldeatza de 5 ani, cu ochii mari, speriati de chipul palid si intristat al batranului.
Era Maria.
Pentru o fractiune de secunda se pierdu in amintiri. Fatza fetei, ii aminti de EA. Apoi, poate dintr'un impuls sau in mod constient, il lua in brate. Se incolaci cat putu de tare.

Iar el a realizat. A realizat ca imbratisarea i'a trimis'o EA. Acea EA de la 20, 40, 60, 80 de ani. O simti mai aproape ca niciodata.
Se lasa pe genunchi sa fie mai aproape de Maria si ii intoarse stransoarea.


Se ridica. Se schimba in culoarea ce avea sa il urmareasca mult timp de'acum incolo. O lua pe nepoata de mana si plecara impreuna la cimitir. Nu vazu nimic tot drumul. S'a lasat ghidat de mana mica ce'i ocupa si incalzea palma. Imaginile cu Ruxandra ii acaparasera ochii, mintea, corpul.

A ramas ultimul. Gramada de pamant sub care EA zacea parea impozanta si triumfatoare. Desi era o noapte calduroasa de august, singuratatea se dovedea rece.

Se gandea la acea EA pe care o cunoscuse cu ani in urma, la acea EA cu care se insurase, la acea EA care il parasise, acum. Dadu sa plece. Imaginea Mariei, langa portretul EI ii reaparu in minte. Gandul era atat de viu, tangibil, incarcat. Incarcat de acea asemanare. De acele sentimente bulversante.

Mergand pe aleea de tei, pe aleea lor de tei o durere ii acapara inima. Scurta, intensa, suficient cat sa nu mai poata respira. Sub mireasma florilor, cu imaginea Ruxandrei, se prabusi. Stia ca nu va putea rezista singur. Zambi, iar apoi o urma.






Something whispers in my ear and says
That you are not alone
For I am here with you
Though you're far away
I am here to stay



Cu totii ajungem in acel loc. La acea singuratate. La acea stare de frica. De parasire.
Unii trecem usor, altii murim, altii ne chinuim existenta cu regrete. Ineluctabil, devenim solitari. Devenim umbre a ceea ce am fost. Devenim doar niste rafale de vant.
Uneori, e cineva acolo. Acel cineva pe care nu l'ai observat, cineva de carui prezenta, acum, depinzi. Te agati, incerci sa supravietuiesti in aceasta furtuna a vietii.
La marginea prapastiei te trezesti. Sau nu.
Fie cazi. Fie ajungi la acea piatra pretioasa numita batranete.
Singur. Sau nu.
Parti din tine, parti din suflet, incep sa lipseasca.
Privind la ceea ce a fost mergi mai departe sau te destrami in speranta ca undeva te vei reintregi.

  postat de pika in 2009-07-02 12:00 0 comentarii

Entre les racines
     media: 5.00 din 3 voturi

Intr'o zi nu o sa va mai vad...

O sa ma desprind de acest copac. O sa fiu prima frunza de toamna care va uita. Prima frunza care nu va intra in pamant, ci va trece printr'un taifun al unui viitor necunoscut. Al unui viitor sincer. Al unui viitor unde frunzele conteaza. Fiecare fosnet conteaza. Fiecare culoare ne individulizeaza. Nu o sa mai par doar un alb patat de al tau negru.
Tu nici nu vei fi acolo. Tu te vei dizolva intr'o inlantuire de sentimente. Iar eu.. Eu nu voi mai fi prinsa in radacini..
Voi gasi apa, suflul de care am atata nevoie...inima pe care nu mi'o lasi acum sa bata.

Nu te urasc. Te dispretuiesc.
Scheletul frunzei tale ma urmareste. Vrea sa ma domine, sa ma acopere cu pavaza unui suflet.

Intr'o zi nu o sa va mai vad....

Trunchiul meu, aparent inradacinat, va va parasi pamantul.Sacadat. Greoi. Dar fara chip de intoarcere. Voi descoperi un nou colorit, o noua viata. Ma voi darui unui nou sol. Unei neutilizate lumi. Neatinsa de voi.

Inca nu e momentul. Desi incerc, nu pot. Durerea e prea acerba, iar pamanutul prea uscat.


Sunt o frunza.
Sunt un copac.
Dar intr'o zi voi fi EU.
Un eu secat de puteri, dar fericit. Un eu cu dorinta inexorabila de a atinge..intangibilul.

  postat de pika in 2009-06-09 18:23 0 comentarii

Necunoscuti.
     media: 5.00 din 4 voturi

Ploua. Necontenit. Neobosit. Neincetat. Picaturile se preling pe mine. Se preling prin mine.

Dar oare nu sunt si eu una din picaturi?

Solitara. Unica intr'un mod abstract. Incerc sa'mi gasesc cealalta parte. Celalalt sine. Eul de care am nevoie.
Ma afund intr'un lac. Dau peste o puzderie de picaturi, o puzderie de suflete. Unele s’au gasit. Unele, ca noi, inca se cauta.

Ma opresc. Pare ca am gasit.
Ii vorbesc. Imi vorbeste. Dar atat.
Sunt intr'o continua agatare de cineva, de acel cineva nepotrivit, de acel cineva care ma foloseste pentru a ramane, la randul sau, agatat de noi. Nu'mi necesita prezenta, dar se foloseste de ea. Ii alimentez sufletul.
Raman din nou singura.

Pentru o fractiune de secunda o vad.

Apoi, se face pierduta intr'o mare de picaturi. Vin cu o viteza de nedescris. Spinteca lacul. Lasa la suprafata, doar niste cercuri concentrice. Ea imi dispare.


Uneori am impresia ca am cunoscut'o. Alteori ca nici macar nu am vazut'o vreodata. O vad in toti, dar ei nu se vad in mine. Ma povestesc oricui e dispus sa asculte. Strigatul meu e opturat de restul picaturilor.

Eu nu mai am suflu. Ei nu ma aud. Ea nu ma aude.



Totul a durat o secunda. Acea scufundare. Acea cautare nebuna. Acea speranta ca voi vedea o picatura surazanda.

Las in urma mea o dara, in speranta ca ma va cauta ea. Eu am obosit . Si e tarziu.

Ma las purtata spre un abis mult prea abstract. In acel intuneric, lacul ia forma unei vieti pline cu picaturi reci si cu oameni indiferenti . Oameni care nu mai simt ploaia cum se prelinge pe corpul lor deja umed. Oameni care nu mai vad. Oameni care nu mai aud.

Inconjurata de ploaie si oameni necunoscuti, merg pe trotuar. Caut fata ta nestiuta, intr’o multitudine de fete anonime.


Ploaia si’a lasat amprenta pe blana unei veverite. Veverita s’a perindat prin iarba uscata. Piciorul meu tresare la atingerea picaturii. Picatura sunt, din nou, eu.

Am fost tot si n’am fost nimic.

Inca o caut.

E ea?

Nu.

Dar ea?

Nici ea.

  postat de pika in 2009-05-30 19:36 2 comentarii

Mirosul marii.
     media: 5.00 din 4 voturi

Firicelele de nisip mi se scurgeau printre degete. simteam fierbinteala lor cum

imi ardea talpile si, totusi, nu ma puteam ridica. ceva ma tinea acolo.

Costumul de baie parea ca se strangea, nelasandu’ma sa respir. Naduseala isi spunea cuvantul, marea ma chema. Incet, dar sigur.

Nu mai vedeam nimic. Nu mai auzeam nimic. Totul ma cotropea. Totul parea o rotatie. A cerului. A marii. Se uneau undeva intr-o departare mult prea abstracta. Doua nuante. Doua simtaminte. Doua personalitati.

Marea zbuciumata angrena calmitatea cerului. Intr-o surdina apasatoare, zgomotul valurilor marca timpul.In fiecare secunda, o alta speranta, o alta iluzie, un alt val.

Algele se dadeau batute la mal. Spuma se pierdea undeva intre nisipul umed si infinitul marii.

Doua brate se impotrivesc zbuciumului. Lupta cu timpul, cu spatiu, cu marea. Iei aer, iar apoi te afunzi. Ritmic, aparent monoton.

Nu ma cunosti. Nu te cunosc. Suntem doi straini in fata a doi cunoscuti. Nu imi vorbesti ci doar ma cuprinzi in brate. Imbratisarea ma uneste cu marea. Glasul ei mi-a patruns in piele, mi-a infundat narile. Stropii din valuri se preling pe piele.

Buzele tale au gust de sare.

Alerg. Intial nu vad tinta. Intial nu inteleg scopul. Stiu doar k trebuie sa ajung. Unghiile’mi rosii sunt tot ce mai pot deslusi. Nisipul fierbinte pare sa incerce sa ma opreasca. Ajung in apropierea marii. Sunt din nou singura. Singura cu ea. Urmele picioarelor imi marcheaza drumul.Par singurele sigure in nesiguranta mea.Marea le sterge. Apoi ma atinge. E rece, e sarata. Odata cu retragerea ei...

...Mi’e din nou cald. Dar acum, nu mai e o mare. Nu mai e un cer, mult prea senin. Nu mai e un aer doar al meu. Sunt doar intr’o bataie continua a soarelui. Doar pe o iarba batuta de vant. Doar cu niste ochelari pe ochi.

Tu insa esti aici. Acelasi strain cu fata cunoscuta. Incerci sa imi zambesti, dar nu mirosi a valuri si nu ai gust de sare.

  postat de pika in 2009-05-18 16:00 0 comentarii

Da, m-am schimbat
     media: 5.00 din 4 voturi

Da, m-am schimbat.
Am trecut prin valul necrutator, prin furtuna de zapada, prin povestea noastra. Totul m-a schimbat. Poate in bine. Sau nu.
Totusi in oglinda ta nu mai apar la fel. E dezolant, dar incorigibil.
Te uiti la mine si totusi traiesc cu impresia ca te uiti prin mine.
La acea pata de culoare. La acel mic loc cu mine. Cu eul ce-a fost. Eul ce nu va mai fi.
Poate E dezamagitor.E urat. E frumos.E colorat sau Alb-negru. Dar este. Ma aflu in acel colt cu mine..
Doar Descopera'mi conturul ce'a ramas al meu. Descopera'mi iar zambetul. Descopera'mi vrajitoarea din tricou.
Sunt tot eu!
Unul mai urat.Unul mai frumos.Unul schimbat. Nu mai sunt cea de ieri, nu voi mai fi cea de azi.

Trenul circula impasibil si fara opriri. Nu te vede asteptand. Ruta'i este necunoscuta. Gara se degradeaza cu fiecare secunda petrecuta in ea. Bagajul tau, acea geanta de piele plina cu amintiri, devine grea. Nu o mai poti tine. Nu mai poti rezista. Vrei sa pleci. Sa nu'mi mai astepti trenul. Sa renunti. Ceva te tintuieste pe peronul "nostru" uitat de lume. Inca mai speri. Speri ca trenul sa revina. Speri ca eu sa nu ma fi schimbat. Speri ca tu sa nu te fi schimbat.
In balta de langa tine ne vezi. Suntem acei noi. Acei noi alergand in parc. Acei noi certandu'ne. Acei noi de ieri. Acei noi de acum 3 ani. Acei noi ce n-am mai fost.

Da, m-am schimbat.
Roata se misca usor. Ma apropii de varf. Acum vad totul de sus. Vad orasul. Vad viata. Te vad pe tine. Intr'un coltisor suntem amandoi. Razand. Plangand.
Devenind ce n-am mai fost si ne'am dori sa nu fim.

Ne detestam.
Ne dezamagim.
Ne invinovatim.
Ne schimbam.

Eu aleg trenul. Tu peronul.
Eu aleg roata. Tu montagne russeul.
Eu aleg masa. Tu scaunul.

Ce ne'a imbinat, ne'a schimbat. Ce ne'a schimbat, ne'a dezbinat.





Inca astept sa vad peronul.

  postat de pika in 2009-04-12 22:35 1 comentarii

<< pagina anterioara pagina urmatoare >>


   
 
Powered by www.ablog.ro