Mon dada.
Les histoires secrètes de Mademoiselle D.

Cheia. Yala. Final vs Inceput
     media: 5.00 din 2 voturi

"Pentru noi, acesta este ultimul clopotel. Ultima ora de dirigentie. Ultimul sunet ce incearca din rasputeri sa ne tina aici. Acum, cu acesta cheie, am inchis poarta liceului. O data pentru profesori, o data pentru doamna diriginta si o data pentru colegi. Acum o predam mai departe. Voua. Celor care vor avea aceeasi sarcina, celor care vor incheia la randul lor un nou capitol. Nu va uram sa ne calcati pe urme, nici macar pe umbre, ci sa va creati o yala proprie, o yala in care aceasta cheie sa semnifice nu doar inchiderea unei usi ci deschiderea unei intregi vieti."


Asta a fost.. Incepusem numaratoarea inversa.. Incepusem chiar sa imi doresc sa vina mai repede.. Iar acum.. Acum cand e necesara o ultima rafala de vant pentru ca frunzele sa se desprinda de copac si sa isi urmeze cursul.. Acum deodata nu stiu..
Mi-ar placea sa pot spune ca o sa va duc dorul, ca o sa imi lipsiti sau ca ne vom revedea, dar pentru majoritatea as minti..
Anii de liceu au venit si au plecat cu viteza unui tren frantuzesc lasandu-ma doar sa imi limitez cei mai buni prieteni.. Nu am apucat sa va cunosc pe toti; poate ca pe unii nici nu as fi vrut.. Dar nu regret nimic. Intorc capul spre trecut si vad niste ani frumosi, niste ani ce nu se pierd, niste ani in care am plans, am ras, am simtit gustul unei note mici sau a unei note mari, niste ani in care am descoperit ce inseamna prieteni adevarati si doar oameni fara insemnatate.

Nu o sa imi lipsiti. De ce? Pentru ca cei de care lipitoarea s-a prins, va ramane lipita, iar ceilalti au fost doar o rama trecatoare pe strada liceului meu.


O sa imi lipseasca acea cladire impunatoare.
Acum 4 ani credeam ca o sa ma pierd, ca nu voi mai putea iesi, iar acum nu stiu cum sa ma intorc acolo.
Vreau si nu vreau sa plec. Vreau pentru ca, dupa acest damb, nu stiu daca urmeaza apa, prapastie sau drum lin. Nu vreau pentru ca o parte din mine e acolo. O parte ce nu o voi putea recupera. O parte ce zidurile au inhalat-o si si-au insusit-o.

O sa imi lipseasca cercul vicios in care m-am complacut timp de 4 ani.
Acel cerc care m-a format, m-a instruit, m-a schimbat si in cele din urma m-a maturizat. Nu o sa imi lipseasca oamenii, ci umbrele lor. Acea idee de grup, de imagine ce v-a ramane reflectata peste ani doar intr-o oglinda prafuita a sufletului.

Am fost pe rand amici, colegi de banca, de petreceri, de sport, de aer liber, de mentalitate, iar in cele din urma ne-am creionat in a ramane prieteni.

O sa imi lipseasca si prietenii speciali.
Acei oameni pe care nu ii cauti, dar ii gasesti. Acei oameni care te ghideaza, dar mai intai iti sunt alaturi. Acei oameni pe care intai nu i-am suferit, pentru ca mai apoi sa isi lase amprenta asupra mea.


Stop cadru. Poza.


Acum, cu Acea cheie pot incuia si sertarul liceului. Nu pentru ca as vrea sa il uit, ci pentru ca as vrea sa pastrez
aceasta amintire, aceasta poza, acest capitol intact, neatins de vreme, nedistorsionat.

Promotia 2006-2010.



P.S. Odata cu acest final grandios, dam startul unei noi lumi. O lume in care ne vom revedea.
Pe bune.. Cine nu are nevoie de o pila la un medic, un avocat, un politist, un IT-ist, un programator, un game tester, un inginer, un arhitect s.a.m.d.


You and You and You make me smile.
     media: 5.00 din 1 vot

Smile, though your heart is aching
Smile, even though it's breaking
When there are clouds in the sky
You'll get by...

If you smile



I
ntr-o avalansa de idei pentru luna mai, am ajuns la concluzia ca oamenii nu zambesc mult. Nici macar suficient. Oamenii zambesc din complezenta sau din dorinta de a ascunde diferite sentimente, uneori diametral opuse.
Cu cat inaintam pe taramul ce in acest scurt text o sa il numesc viata, am realizat ca uitam ce inseamna zambet.

La o scurta analiza a cuvantului conform dictionarului actual si reimbunatatit al limbii romane, am putea foarte simplu sa zicem ca zambet reprezinta un ras fara sunet, exprimat prin destinderea buzelor.
Dar oare doar atat este un zambet? O destindere lipsita de sentimente, o destindere fara de care am putea trai?


Un zambet nu este oare exprimarea celor mai pure sentimente?
Un zambet nu este oare proiectia fericirii tale pentru sine si pentru ceilalti?

Un zambet nu este oare iubire?

Un zambet nu este oare imaginea copilulu
i din tine?

Poate ar trebui sa zambim mai des. Mi-ar placea ca zambetul sincer sa nu fie atasat de cuvinte. Sa intelegem capacitatea unui om de a transpune sentimentele fara a se folosi de darul vorbirii. Zambetul nu este doar un artificiu de seductie sau doar o arma ce ne ajuta in bariera catre lume. Zambetul este al meu. Al tau. Al tuturor. Pentru fiecare dintre noi, zambetul are o alta insemnatate. Niciodata nu e prea tarziu sa invatam sa zambim . Niciodata nu e prea tarziu sa aflam CE ne face sa zambim.

Dana ma face sa zambesc.
Stai linistit Dan, tu esti urmatorul.

Ploile de vara ma fac sa zambesc.

Upsi, si tu ma faci sa zambesc.
Chimia ma face sa zambesc.

Cartile ma fac sa zambesc.

Muzica ma face sa zambesc.
Iarna si Vara ma fac sa zambesc.

Ciresele ma fac sa zambesc.
Sportul ma face sa zambesc.

Hainele ma fac sa zambesc

Zambetul ma face sa zambesc.
Filmele ma fac sa zambesc.
Oamenii buni ma fac sa zambesc.
Casele vechi ma fac sa zambesc.

El ma face sa zambesc.

SI Tu. Da, tu. Acel tu care acum poate se indentifica sau nu cu mine. Lista mea poate ar mai putea continua, poate nu. Nu stiu. Incerc sa aleg. Sa triez. Sa extrag din tot griul lumii doar zambetele. Acele momente in care fata iti este relaxata. Acele momente in care ochiii lucesc, iar inima incepe sa bata dupa un alt ritm. Dupa acele momente incerc sa aleg. Si poate dupa acea secunda ar trebui sa alergi si tu. Intr-un maraton cu tine insuti. Intr-un maraton din care poti iesi doar invingator cu un zambet larg si lat pe fata. Un zambet ce ar trebui sa persiste pana la urmatoarea cotitura unde un nou zambet te va astepta,


Printre In, Carti si Sentimente.
     media: 3.00 din 2 voturi

Statea pe fotoliu de la fereastra, cu picioarele lipite de corp formand un tot unitar. Era absorbita cu totul intr-o carte. Adesea imi povesteste ce citeste. Dar nu si acum. Intr-o dimineata eram amandoi cu ochii atinti pe tavan. Ea se ridica radianta intr-un cot, cu jumatate din par pe fata si rochia cazuta dezvaluind un umar mic, gol si imi zice:
-Trebuie sa citesti cartea asta! Nu am sa iti spun niciun cuvant despre ea pana nu te vad terminand-o.
"Invitatie la vals..."

Acum o reciteste. Pot vedea in ochii ei aceeasi pasiune ca si prima data.
-Ce faci? Stai.. Nu raspunde. Nu te misca! Ramai asa..
Vroiam sa ii spun atatea, dar buzele mele refuzau sa articuleze cuvintele ce mintea mea se chinuia sa le puna il
ordine.
-Vreau doar sa te mai privesc..sa caut soarele in parul tau, sa am narile infundate de mirosul pielii tale, sa pot picta cu ajutorul cuvintelor fata ta ca luna noua, sa aud cum trupul iti freamata sub rochia ta subtire de in. Vreau sa nu mai aud altceva decat susurul genelor tale cum se unesc si se despart ca intr-o imbratisare lunga, sa te vad cum inspiri acelasi aer precum marea isi uneste constant valurile cu tarmul, iar apoi se retrage.
Vreau sa fii poza inramata a tuturor cuvintelor ce nu l
e pot exprima.
Imi zambi. Era semnalul ca ma auzise. Ca inca mai existam. Nu trebuia sa vorbim. Pentru mine zambetul ei spunea tot ce as fi vrut sa aud. Imi spulbera orice indoiala, orice gand intunecat, orice imagine a viitorului pe care as fi urat-o.
Apoi tot ce am simtit a fost cum capul incepe sa mi se roteasca, inima sa-si cante propriul cantec, iar buzele sa imi friga intr-o apasare violenta.
Buzele ei moi si cu miros de cirese le sarutau pe ale mele. Simteam doua maini mici si moi agatate de mine, iar in rest nimic. Tot corpul imi amortise in strasoarea mainilor si a buzelor ei.
Se desprinde de mine cu aceeasi miscare sprintena si se asaza iar pe fotoliu. Fata ii capatase un aspect complice.
Acum era cu adevarat absenta. Se uita la picarurile de ploaie si fredona o melodie. Incepu sa numere fiecare strop de ploaie ce se prelingea pe geamul nostru.. Se prefacea ca nu ma vede pentru ca stia ca ma va face sa sufar. Dar acum nu era asa. Eram imbatat cu un miros usor fructat al trupului ei.
Fata ii deveni serioasa. Ridica, pentru a doua oara in aceeasi dimineata, cartea de pe masuta mica di
n lemn si se lasa absorbita de lectura ei. Stateam pe pat si ma uitam la ea: la cum ii fugeau ochii dupa scris, la cum, nimic din ce era in jur nu mai conta pentru ea. Parca ma cufundam in lumea ei fara ca ea sa ma observe. Deodata o aud razand. Nu zambea, ci radea.
Se uita la mine ca si cum amintiriile ii cuprindeau urechile, nasul, ochii, iar in final gura. Lasand sa se intrevada in coltul buzelor un mic zambet imi spuse:


"Prostule! Te iubesc!"


Oglinda;
     media: 5.00 din 5 voturi

Te uiti in oglinda si vezi ce? Te vezi ca persoana? Ca ceea ce ai fost sau ceea ce vei fi? Nu. Te vezi si atat. Esti doar un tu amprentat de reflexii ale unor actiuni prezente, ale unor actiuni trecatoare. Oare acea oglinda este insignifianta? Acel strat de argint iti poate vorbi? Iti poate citi substraturile?

Eu ma uit in oglinda si de multe ori nu ma recunosc. Oare de ce? Poate pentru ca in acele dati oglinda imi vorbeste despre for interiorul meu. Poate acele dati sunt singurele in care chiar deschid atent ochii pentru a privi in oglinda. Ultima data cand am ridicat ochii spre oglinda..nu m-am vazut. Cel putin nu pe mine. Era o persoana schimbata, o persoana pe care nu vroiam si speram sa nu o cunosc. Eram singura in camera cu ea si imi era frica. Frica nu de ea, ci de mine. Sa nu ajung asa. Atunci poate am realizat ca acea oglinda nu arata tot adevarul. Oglinda ma atentioneaza, oglinda ma arata in stadiul in care totul va fi fost prea tarziu.
M-am vazut asa pentru ca am facut un lucru Rau. Un lucru pe care il faci fie de amuzament, fie ca sa arati cat de interesant esti, fie din pura prostie.
Eu pur si simplu m-am lasat furata de peisaj..si natura m-a batut. Nu am putut lupta contra furtunii; poate daca voi erati cu mine, tornada nu m-ar fi dus pe marginea prapastiei. Dar am ajuns.
Trezirea a fost precum o cadere in gol: cu un tiuit in urechi si o senzatie de spleen si spin.
Apoi caderea sau popularul " revenit cu picioarele pe pamant". A fost tacuta, dar zguduitoare si extrem de dureroasa.
M-am uitat in oglinda si tot ce am vazut a fost o fata manjita, solitara si desfigurata. Atunci am plans pentru prima oara de la
incident. Atunci am realizat ca nu fata mea reala ma interesa in oglinda. Ci opinia despre sine. Parerea mea despre ceea ce am facut, despre ceea ce am devenit.
Nu fata ma trada, nu corpul, nu acea imagine pe care o avem atunci cand ne machiem dimineatza.
Ci imaginea unui suflet turmentat, unor actiuni eronate.

Mai conteaza acum? Pot sa maschez acea imagine? Pot sa o dau cu fond de ten? Da. Nu. Nu. Nu pot sa ascund urmele caderii. Au fost prea dramtice si prea adanci. Dar pot sa imi redresez sufletul. Sa il ajut in incercarea lui de a se opera. De a se salva.
Trupul mi'l pot ascunde de voi. Trupul nu ma va trada niciodata; poate nici acea imagine pe care o aveti voi in oglinda cu privire la mine. Ci doar ceea ce vad eu.


Mi'e greu sa pun un simplu lipici peste suflet, peste amintiri. Nici nu pot. Nici nu vreau.
Pentru ca ceea ce am vazut, m'a speriat. Dar e ceea ce trebuia sa vad ca sa ma trezesc, ca sa nu mai decad. Acum stiu unde am gresit, iar cand voi uita, acea cicatrice imi va aminti. Imi va aminti ca lectia e deja invatata, ca mai trebuie doar citita uneori.


Printre trecuturi, amintiri si culori
     media: 0.00 din 0 voturi

Ce inseamna ca peste ani sa se asterne timpul? Cum stii sa simti sau cand sa faci asta? Ce inseamna un te iubesc spus acum, maine? Cum stii sa discerni amintirile si sa le cataloghezi in bune, rele sau uitate? Oare nu totul e doar de fatada? Toata aceasta stare de aparenta recuperare, de control asupra sufletului nu e o oare doar o carte pe care suntem obligati sa o citim nu sa o scriem? De unde stim ce sunt sentimentele? Ce inseamna defapt mi'e cald, mi'e frig, mi'e foame? De ce ambesc atunci cand fulgii de zapada mi se aseaza pe ploape? Nu am un raspuns, poate nu am ajuns inca la acel capitol sau pur si simplu nu exista unul. Nu vreau sa scriu raspunsuri. Poate in aceasta ceata in care ma aflu, ma complac. Poate langa mine se asterne o prapastie. Oare daca as vedea mai clar m-ar ajuta?

Intorc capul. Vad o miniserie de amintiri.. De ciresi infloriti, de ninsori, de dragoste, de lacrimi.. Imi vad intreaga viata derulandu'se pe repede inainte. Uneori se opreste din lipsa de informatii veridice. Nu am detalii, totul e doar un amestec de culori, sentimente si iubiri. Dar e atat de frumos. In tot acest amalgam de vise, de culori pastelate, uneori intrezaresc umbre. Poate sunt oameni ce odata au fost importanti, poate nu. Acum nu mai stiu. Sunt doar parte din acel tablou mirific al anotimpurilor, sunt doar o pagina creionata in culori ceramice.

Inchid ochii. Ma las ghidata de un sunet al marii, al amintirilor, al ierbii. Al tuturor acelor lucruri care au existat in mine. Sunteti libere! Poate, defapt, mereu ati fost. Poate eu sunt prizoniera voastra; poate eu sunt cea incatusata, prinsa in lantul unui mare infinit.


Inspir. Narile imi tremura si mi se inunda cu mirosul florilor de mar, al corcoduselor furate si al miresmelor de parfum. Totul e ca o trecere de la "Te plac" in clasa aVIIa la un "Te iubesc". Totul e ravasitor ca o furtuna de mai. Totul e relativ, ireal, dar totusi palpabil.



La sfarsitul zilei tragem linie.
Punem pe masa o carte groasa, de piele, fara titlu. Copertile contin adevaruri despre noi si totusi ne raman enigmatice. Prima este intruchiparea primului gol de memorie: nasterea. Nu ne'o amintim, dar fara ea cartea nu ar fi existat.
Cea de'a doua este moartea; nu stim niciodata cum e, dar semnifica nu doar incheierea unui capitol ci a unui intreg ciclu de lecturi.
Continutul nu ne da explicatii, nu ne ajuta sa intelegem si totusi ne captiveaza. In fiecare zi, recitim; poate pt a nu uita, poate pt a incerca sa retraiesti sentimente. Dar niciodata ecuatia trairilor nu da la fel.


La sfarsitul zilei tragem linie.
Ne'au ramas doar clipele; doar acea senzatie de posesie a lor.. Doar impresia ca existam, ca iubim si ca simtim.


Sau nu e o impresie?!


Printre farduri, masti si parfumuri.
     media: 5.00 din 1 vot

..Ma uitam in oglinda. Incet incet am inceput sa dau la o parte urmele de fard de pe obraz, rimelul ce'mi tintuia genele si rujul rosu atat de impunator. Cu cat puneam mai mult demachiat cu atat parca pe fata mea se amestecau culori, mirosuri si sentimente.
Si nu numai.
Totul capata un aspect palid, antic si lipsit de vlaga. Ma uitam in oglinda si tot ce simteam era un amestec de parfum cu lacrimi. Iar apoi necunonstinta. Ma uitam perplexa si asteptam ca pur si simplu imaginea din oglinda sa se schimbe. Sa ma vad dincolo de aceasta fata lipsita de trairi.
In tot acest timp m-am ascuns in spatele unui machiaj mult prea complex sau al unei s
cene mult prea goale. Ma analizez. Ma pierd in acea imagine. Acea imagine care sunt chiar eu. Un eu pe care l-am ascuns acum mult timp, pe care l-am uitat demult. Un eu care a fost, care a hotarat ca merita o schimbare. Ochii ma privesc taios in oglinda parca spunanadu'mi ca se simt goi, tristi si obositi. Lacrimile se istovesc de-a lungul fetei curatand urmele fondului de ten ramas. Oboseala ma cuprinde; narile imi sunt inundate de o combinatie ciudata intre parfumul eului meu vechi, sticluta de Euphoria care asteapta deschisa pe masa si lumanarea cu miros de scortisoara ce sta sa se stinga..
Mai imi arunc o privire in semn de ramas bun, iar apoi incep prin a-mi pudra usor fata... in final imi dau parul la o parte doar pentru a-mi inviora gatul cu particulele de parfum.

Se creaza astfel un zid intre ceea ce am fost si ceea ce masca m-a facut. Intre ceea ce sunt si ceea ce intr-o buna zi voi deveni. E poate prea tarziu sa ma mai intorc la ce am fost sau prea devreme sa sper la o noua schimbare. Eu am facut masca si totusi masca a ajuns sa ma faca pe mine.


Sunt doar un pseudo-eu ce se ascunde, ce fuge, ce si pune un zid de parfum intre firi.


Un pic din toate.
     media: 5.00 din 2 voturi

Era ca atunci cand valurile se sparg de tarm.. iar tu.. tu esti doar un mic pilon ancorat cu picioarele in nisipul ud..

Nu stii cand forta valului te-a doborat.. nici cand Totul a devenitasa de incetosat.. siSmiti cum te ineci si cauti ajutorul de la suprafata.. Cauti acea mana care sa te readuca in universul tau, acea mana care sa te atentioneze cu privire la urmatorul val ce se va sparge in tine..
.. Iar acea mana vine..fix in tot cumulul tau de sentimente.. In acea inutila incercare de a te ridica.. acea mana vine.. tu nu o poti vedea pentru ca sarea marii te impiedica sa mai deschizi ochii,
dar ea te gaseste.. si te salveaza..
Valul nu iti mai e inamic pentru ca acum ai si ochiul de la spate... acea fiinta capabila sa se sacrifice devine parte din tine. de multe ori avem sare marina in ochi;sau de tot la fel de multe ori ii inchidem refuzand sa vedem.
De cele mai putine ori ne cunoastem. pe sine si pe acea fiinta capabila de a ne face intregi.
Sunt oameni care o simt, o vad, o aud langa ei toata viata pana in momentul in care un val urias ii scufunda la malul marii fara a avea de cine a fi salvati.
Sunt altii care nu vad o viata intreaga, dar stiu ca scufundarea nu le va fi fatala..


Eu sunt un pic din ambele. ma ambalez cu gandul ca persoana de acum e Aceea pentru a descoperii ca, atunci cand intr-un moment in care ti se taie respiratia, sunt singura. Si totusi stiu.. stiu ca exista si ochiul meu.. e acolo desi nu il vad.. e acolo desi de cele mai multe ori nu il simt..
.. dar in agitatia marii.. daca deschid ochii.. mana intinsa ma asteapta.. e gata sa ma ridice, sa ma salveze, sa ma puna din nou cu picioarele in nisipul ud cu gandul la un nou val ce se apropie.


Hop.Noi inceputuri. 18.
     media: 5.00 din 1 vot

Partea I

Trebuie sa fac asta. Haide nu poate fi prea greu. E doar un pas peste o prapastie nu foarte adanca. Poate nici nu voi sesiza ca sunt pe partea cealalta pana la un anumit moment al drumului. Stiu ca acolo ma asteptati amandoi cu zambete mari pe fata si lacrimi in ochi. Stiu ca pot sa sar si ochii inchisi pentru ca am asteptat acest moment, aparent imens. Va vad bratele deschise, asa cum au fost si in decursul vremii. Nu stati imbratisati ci la o distanta perfecta pentru a ajunge eu si a incheia o etapa cu o poza perfecta de familie. E etapa aceea. Acea prapastie a adolescentei pe care trebuie sa o sar. Poate prapastia e doar un santulet, mult prea mic. Poate ideea in sine, a unui viitor, a unui cumul de decizii ma face sa vad distorsionat realitatea. Sa caut acea lume pe care inca nu o voi vedea. Sa sper ca un alt eu imi va lua locul, brusc si fara a lasa urme ale trecutului.

Anul acesta nu mai aud copilul oracaind singur pe strada de la maternitatea Polizu cautand imbratisarea asidua a mamei. Acum fac primul pas spre o viata de adult. Din nou merg de’a busilea si nu stiu sa articulez cuvinte. Nu mai tip pana la epuizare in schimb ochii imi sunt mari in speranta ca voi vedea ceva cunoscut acolo. Dar nimic. Doar voi doi si o ceata ce probabil mai devreme sau mai tarziu va avea sa se ridice.

Nu sunt sigura ca vreau sa sar. Uneori ma gandesc ca nu voi simti diferentele decat intr’o zi. In acel moment in care voi sti sa articulez cuvintele copilariei, sa merg drept pe drumul adolescentei, sa compun eseurile maturitatii, sa scriu cartea vietii.

Partea a II a

Exista o imbratisare care este stocata intr-un sertar prea vechi al amintirilor si incearca sa isi scrijeleasca numele si pe cel de’al 18 lea raft. Vrea sa dea de inteles ca acolo va fi ceea ce am cautat si ceea ce am avut intotdeauna. O imbratisare calda, o bataie a inimii constanta si o caldura emanata de doua suflete unite intr’un cert poate prea stramt, din care un cap, ce odata era fiind rozaliu si fara par, iese.

Inca e liniste. Mai sunt cateva minute si ora 00.15 va fi pentru a 19a oara sarbatorind al 18lea an. Dopul sampaniei va exploda, zambetele si lacrimile vor functiona concomitent, iar eu nu voi mai privi prin ochii inchisi la cea care simte ca este mama ci voi privi la cea care este mama pe care o simt cu ochii inchisi.














Ea nu mai e extenuata si fericita. E doar fericita.

El nu mai e nepriceput si fericit.. E matur si fericit.

Eu nu mai sunt mica si roz. Sunt O domnisoara, maaare



Eroii nu mor.
     media: 5.00 din 2 voturi

As fi o ipocrita sa ma apuc sa vorbesc de revolutia de acum 20 de ani. In primu rand pentru ca nu am fost prezenta, iar in al doilea pentru ca nu as putea sa nu fiu subiectiva.

Totusi repercursiunile exista si le simt. Vad lumea in jurul meu care sufera, care e insetata de adevar, care, dupa 20 de ani vrea sa puna punct la siruri de intrebari “De ce”.

Parintii imi povestesc de cate ori au ocazia cum a fost, prin ce au trecut sau fiorii pe care ii ai atunci cand un glont trece pe langa tine. Sunt scene pe care eu le vad parca din alt film. Nu imi pot inchipui mii de oameni adunati in plina strada, saturati de dictatura comunista, scandandu-si libertatea. Suflete pline de ura ce rabufnesc in sute de ecouri.

Si totusi aceste lucruri s-au intamplat. Oamenii au murit. Oamenii s-au jertfit pentru o Romanie mai buna, o Romanie Libera.

Urmele de sange au patat o asa zisa revolutie De Catifea. Au manjit o pagina dintr-o istorie nescrisa pentru a ingrosa sfarsitul capitolului.

In plina bucurie, in aparenta eliberare a fost nevoie de mai mult sange, de mai multa durere, de mai multi eroi.

Dupa cum am fost mai sus, nu pot vorbi de evenimente, dar in aceasta perioada sursele sunt accesibile tuturor, filmulete au impanzit internetul, iar povestile te ajuta sa iti formezi o anumita imagine.

De ce romanii trageau in ei insisi? De ce era nevoie ca in apogeul fericii sa mai traga in oameni? Oare nu era suficient caderea comunismului?

Poate sunt intrebari ce vor ramane fara raspuns.

Singurului lucru cert e ca tineri naivi, tineri ce atunci aveau speranta unui viitor mai bun, erau de neconvins, erau dispusi sa moara pentru a schimba ceva. Pentru ca noi, cei din viitor sa ne exprimam liber, sa gandim liber, sa actionam liber. Sa avem posibilitatea de a evolua neingraditi de societate.

Printre acei oameni rapusi de gloante a fost si unchiul meu. Nu am avut ocazia sa il cunosc, dar sunt sigura ca nu i-as fi regretat prezenta asa cum sunt sigura ca a murit pentru un lucru in care credea cu adevarat.

Astazi am fost impreuna cu mama sa ii aprindem lumanari. Lui si tuturor celor care au facut o jertfa. Tuturor acelor eroi carora nu le-a pasat de consecinte sau acelor oameni care pur si simplu au fost la momentul si timpul nepotrivit. M-au trecut fiori in timp ce imi povestea, vedeam prin fata ochilor oameni speriati, bulversati sau fermi pe pozitii. Vedeam cum cadeau secerati la pamant pentru ca mai apoi sa ma intorc la un prezent linistit si inconjurat de coroane. Imi venea sa plang si totusi nu stiam daca am dreptul. Daca ar trebui sa plang sau sa fiu fericita ca multumita lor imi este bine.

Si totusi, la 20 de ani de la revolutie era pustiu. In fata Teatrului National erau aprinse 2 lumanari parca uitate acolo de timp, iar la CC mai erau vreo 2. Poate pentru ca cei care ii plang nu mai au puterea sa treaca prin acele locuri pline de groaza, poate pentru ca..Nu stiu. Nu gasesc o scuza plauzibila pentru a nu comemora un asemenea eveniment.

Am avut un sentiment amar. Un sentiment ca acele coroane au fost puse de fatada, din ipocrizia celor care au pornit totul.

Ar trebui sa lasam lacrimile la o parte. Sa ii razbunam prin fericire, prin libertate, prin speranta ca in curand cei care i-au omorat vor plati. Poate au murit in van. Poate nu. Dar simplu fapt ca au murit acolo, in acel moment, in acel loc, inseamna ca au crezut cu adevarat in puterea lor. In forta oamenilor de a schimba lucrurile, de a sustine o adevarata revolutie cu pipetul gol in fata mortii.



Tag-uri Technorati: , , ,


Half Bridge. Half Me.
     media: 5.00 din 2 voturi

Am uitat demult semnificatia cuvantului prieten.Sau am avut grija sa o ingrop atat de adanc incat sa nu mai ajung prea curand la ea. Vreau sa ii dau foc pentru a putea capata un nou inteles.

Mi-am construit jumatate de pod asteptand cu ardoare sa te vad. Sa te apropii incet, incet pentru a ne indentifica in centru, pentru a ne descoperi, pentru a ne complace.
Asteptarea devine grea, dar uneori simt cum, pilon cu pilon, iti ridici partea. Apoi imi vad singuratatea. Vad cum podul meu este construit poate prea departe, poate prea sus, poate acolo unde tu nu il vei gasi vreodata.

Ninge. Fiecare fulg de nea e o calitatea a oamenilor. O calitate a mea. O calitate a ta. Incerc sa ii prind in speranta ca in palma mea se va aduna Increderea. Dar tot ce reusesc sa fac e sa ii topesc si odata cu ei si iluzia ca podul va fi finisat. Calitatile'mi devin defecte; doar zapada asternuta pe pod imi mai aminteste de ceea ce ar fi trebuit sa fii.

Cobor si acolo esti tu. Ma astepti. Zambesti inconjurata de fulgi de nea. Stalpul de langa tine iti lumineaza fata rosie si inghetata de frig. Nu te cunosc si totusi privirea ta ma patrunde pana in strafunduri. Uitandu'ma la tine vad toate zilele mele de pustietate, vesele. Vad nopti nedormite. Simt un parfum de fericire. Aud o melodie a iubirii.
Ma iei de mana si ma duci la un alt pod. Nu e pe jumatatea construit ca al meu ci are ambele capete finisate. Imi spui ca e tot pentru mine Ca l'ai construit pentru prietenia noastra.Ca intregul tau suflet e inchis acolo...fara jumatati de masura.

Atunci realizez. Inteleg de ce iti simteam prezenta si nu te vedeam, inteleg ca in timp ce eu am batut doar jumatate de drum pana la tine si te'am asteptat, tu l'ai facut singura.


Imi e dor de ceea ce am fost si de ceea ce n'am fost. Imi e dor de o imagine inexistenta a unei prietenii.
A acelei EA* pe care o astept si care acolo undeva ma asteapta fara jumatati de masura, fara falsitate, fara tristete.
Acea EA* de care am atata nevoie, mai ales acum.
Acea EA* pe care de atatea ori am crezut ca o am, pentru ca timpul sa imi dovedeasca contrariu.



Acea EA* al carei pod sa'l simt al meu.


* - ea exista;
* - multi au gasit'o
;
* - multi nu o vad;
* - ea nu e o iubita;


<< pagina anterioara pagina urmatoare >>


   
 
Powered by www.ablog.ro
 
Termeni si Conditii de Utilizare