Mon dada.
Les histoires secrètes de Mademoiselle D.

Oglinda;
     media: 5.00 din 5 voturi

Te uiti in oglinda si vezi ce? Te vezi ca persoana? Ca ceea ce ai fost sau ceea ce vei fi? Nu. Te vezi si atat. Esti doar un tu amprentat de reflexii ale unor actiuni prezente, ale unor actiuni trecatoare. Oare acea oglinda este insignifianta? Acel strat de argint iti poate vorbi? Iti poate citi substraturile?

Eu ma uit in oglinda si de multe ori nu ma recunosc. Oare de ce? Poate pentru ca in acele dati oglinda imi vorbeste despre for interiorul meu. Poate acele dati sunt singurele in care chiar deschid atent ochii pentru a privi in oglinda. Ultima data cand am ridicat ochii spre oglinda..nu m-am vazut. Cel putin nu pe mine. Era o persoana schimbata, o persoana pe care nu vroiam si speram sa nu o cunosc. Eram singura in camera cu ea si imi era frica. Frica nu de ea, ci de mine. Sa nu ajung asa. Atunci poate am realizat ca acea oglinda nu arata tot adevarul. Oglinda ma atentioneaza, oglinda ma arata in stadiul in care totul va fi fost prea tarziu.
M-am vazut asa pentru ca am facut un lucru Rau. Un lucru pe care il faci fie de amuzament, fie ca sa arati cat de interesant esti, fie din pura prostie.
Eu pur si simplu m-am lasat furata de peisaj..si natura m-a batut. Nu am putut lupta contra furtunii; poate daca voi erati cu mine, tornada nu m-ar fi dus pe marginea prapastiei. Dar am ajuns.
Trezirea a fost precum o cadere in gol: cu un tiuit in urechi si o senzatie de spleen si spin.
Apoi caderea sau popularul " revenit cu picioarele pe pamant". A fost tacuta, dar zguduitoare si extrem de dureroasa.
M-am uitat in oglinda si tot ce am vazut a fost o fata manjita, solitara si desfigurata. Atunci am plans pentru prima oara de la
incident. Atunci am realizat ca nu fata mea reala ma interesa in oglinda. Ci opinia despre sine. Parerea mea despre ceea ce am facut, despre ceea ce am devenit.
Nu fata ma trada, nu corpul, nu acea imagine pe care o avem atunci cand ne machiem dimineatza.
Ci imaginea unui suflet turmentat, unor actiuni eronate.

Mai conteaza acum? Pot sa maschez acea imagine? Pot sa o dau cu fond de ten? Da. Nu. Nu. Nu pot sa ascund urmele caderii. Au fost prea dramtice si prea adanci. Dar pot sa imi redresez sufletul. Sa il ajut in incercarea lui de a se opera. De a se salva.
Trupul mi'l pot ascunde de voi. Trupul nu ma va trada niciodata; poate nici acea imagine pe care o aveti voi in oglinda cu privire la mine. Ci doar ceea ce vad eu.


Mi'e greu sa pun un simplu lipici peste suflet, peste amintiri. Nici nu pot. Nici nu vreau.
Pentru ca ceea ce am vazut, m'a speriat. Dar e ceea ce trebuia sa vad ca sa ma trezesc, ca sa nu mai decad. Acum stiu unde am gresit, iar cand voi uita, acea cicatrice imi va aminti. Imi va aminti ca lectia e deja invatata, ca mai trebuie doar citita uneori.



Comentarii

De ce... ? De ce ajungem sa nu ne mai cunoastem ? Cu cat crestem cu atat descrestem ; in ce ne transformam? Interesante remarce ,insa prea greu de recunoscut pt mandria ce ne domina . Take care
de Sisi in data de 2010-04-28 23:21


Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile
   
 
Powered by www.ablog.ro
 
Termeni si Conditii de Utilizare