Mon dada.
Les histoires secrètes de Mademoiselle D.

Eroii nu mor.
     media: 5.00 din 2 voturi

As fi o ipocrita sa ma apuc sa vorbesc de revolutia de acum 20 de ani. In primu rand pentru ca nu am fost prezenta, iar in al doilea pentru ca nu as putea sa nu fiu subiectiva.

Totusi repercursiunile exista si le simt. Vad lumea in jurul meu care sufera, care e insetata de adevar, care, dupa 20 de ani vrea sa puna punct la siruri de intrebari “De ce”.

Parintii imi povestesc de cate ori au ocazia cum a fost, prin ce au trecut sau fiorii pe care ii ai atunci cand un glont trece pe langa tine. Sunt scene pe care eu le vad parca din alt film. Nu imi pot inchipui mii de oameni adunati in plina strada, saturati de dictatura comunista, scandandu-si libertatea. Suflete pline de ura ce rabufnesc in sute de ecouri.

Si totusi aceste lucruri s-au intamplat. Oamenii au murit. Oamenii s-au jertfit pentru o Romanie mai buna, o Romanie Libera.

Urmele de sange au patat o asa zisa revolutie De Catifea. Au manjit o pagina dintr-o istorie nescrisa pentru a ingrosa sfarsitul capitolului.

In plina bucurie, in aparenta eliberare a fost nevoie de mai mult sange, de mai multa durere, de mai multi eroi.

Dupa cum am fost mai sus, nu pot vorbi de evenimente, dar in aceasta perioada sursele sunt accesibile tuturor, filmulete au impanzit internetul, iar povestile te ajuta sa iti formezi o anumita imagine.

De ce romanii trageau in ei insisi? De ce era nevoie ca in apogeul fericii sa mai traga in oameni? Oare nu era suficient caderea comunismului?

Poate sunt intrebari ce vor ramane fara raspuns.

Singurului lucru cert e ca tineri naivi, tineri ce atunci aveau speranta unui viitor mai bun, erau de neconvins, erau dispusi sa moara pentru a schimba ceva. Pentru ca noi, cei din viitor sa ne exprimam liber, sa gandim liber, sa actionam liber. Sa avem posibilitatea de a evolua neingraditi de societate.

Printre acei oameni rapusi de gloante a fost si unchiul meu. Nu am avut ocazia sa il cunosc, dar sunt sigura ca nu i-as fi regretat prezenta asa cum sunt sigura ca a murit pentru un lucru in care credea cu adevarat.

Astazi am fost impreuna cu mama sa ii aprindem lumanari. Lui si tuturor celor care au facut o jertfa. Tuturor acelor eroi carora nu le-a pasat de consecinte sau acelor oameni care pur si simplu au fost la momentul si timpul nepotrivit. M-au trecut fiori in timp ce imi povestea, vedeam prin fata ochilor oameni speriati, bulversati sau fermi pe pozitii. Vedeam cum cadeau secerati la pamant pentru ca mai apoi sa ma intorc la un prezent linistit si inconjurat de coroane. Imi venea sa plang si totusi nu stiam daca am dreptul. Daca ar trebui sa plang sau sa fiu fericita ca multumita lor imi este bine.

Si totusi, la 20 de ani de la revolutie era pustiu. In fata Teatrului National erau aprinse 2 lumanari parca uitate acolo de timp, iar la CC mai erau vreo 2. Poate pentru ca cei care ii plang nu mai au puterea sa treaca prin acele locuri pline de groaza, poate pentru ca..Nu stiu. Nu gasesc o scuza plauzibila pentru a nu comemora un asemenea eveniment.

Am avut un sentiment amar. Un sentiment ca acele coroane au fost puse de fatada, din ipocrizia celor care au pornit totul.

Ar trebui sa lasam lacrimile la o parte. Sa ii razbunam prin fericire, prin libertate, prin speranta ca in curand cei care i-au omorat vor plati. Poate au murit in van. Poate nu. Dar simplu fapt ca au murit acolo, in acel moment, in acel loc, inseamna ca au crezut cu adevarat in puterea lor. In forta oamenilor de a schimba lucrurile, de a sustine o adevarata revolutie cu pipetul gol in fata mortii.



Tag-uri Technorati: , , ,



Comentarii



Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile
   
 
Powered by www.ablog.ro
 
Termeni si Conditii de Utilizare