"Stau intr'un scaun ce ma poarta prin amintiri. Nu stiu de ce. Nici macar nu stiu cum. Stiu doar ca acea cheita aurie a inceput sa luceasca in lumina apusului de august. Imi vad proiectia plimbandu'se prin gradina. Are doar 13 ani. Are doar 18 ani. Are doar 30 de ani. Plang alaturi de sinele meu mai mic. Nu plang de suparare, plang de vijelia in care anii mei s'au scurs. Plang de fericire pentru ca problemele de atunci pareau adevarate calamitati. Apoi zambesc. Ma uit in oglinda. Am parul carunt, privirea blanda, dar ingreunata de adevaratele obstacole ale vietii. Apoi revin la prezent. Inchid cutia. O ingrop. Nu pentru mult timp. O alta Eu va fi pastrata acolo."
Nu pot. Nu pot lua un burete si sterge ceea ce a inceput cu un scris caligrafic al unei crete frumos colorate si s'a incheiat cu unul patat. Odata ce tabla s'a uscat urmele trecutului reapar mai proeminente ca alta data. As vrea sa ma intorc la acea litera. Acea litera unde, inca, eram fetita chiulangie, cu multi prieteni, cu un zambet larg si molipsitor si cu vise de'nentrecut. Pana la trezirea brusca. Pana in momentul in care, acul seismografului a prevestit un cutremur al vietii, mazgalind linii rosiatice pentru a ma avertiza.
Sau poate nu vreau.
De ce sa devin un orb in lumea celor care mi'au pus stampilele anilor? De ce sa devin doar o sticla frumoasa, dar goala pe dinauntru? Daca intr'o zi ma voi trezi nestiind cine esti, ma va ajuta? Voi fi bine daca voi uita primul meu cuvant, prima imbratisare, primul sarut, prima despartire? As fi doar un spirit ce se trezeste in fiecare zi cu aceleasi dorinte, cu aceleasi idealuri neimplinite, cu aceleasi lipsuri. As stationa la un semafor vesnic rosu. Sau poate as trece in fiecare zi pe aceeasi strada a amintirii, fara ca macar sa stiu la ce usa ai stat. Nu trebuie sa uitam. Trebuie doar sa invatam sa trecem peste. Sa depozitam tot ce a fost intr'o cutie veche de lemn. O cutie cu o cheita aurie, purtata la gat, fara intentia de a o vedea cineva sau macar de'a deschide cufarul. Trebuie sa sarim doar un mic hop. O bordura care ne limiteaza. Apoi vom cumpara o tabla noua. Primul gand al meu ar fi sa o conserv asa. Sa nu o patez de culoare, de timp, de creta sau de amintiri. Nici asta nu pot, nici asta nu vreau, nici asta nu stiu. Voi face noi mazgalituri, noi greseli. Voi invata sa invat din ele. Voi invata sa zambesc din nou. De ce sa sterg cu buretele? Nu voi mai sterge nimic. Intr'o zi, atunci cand numarul tablelor imi va fi greu de numarat, voi vrea sa ma revad. Sa revad acel filmulet intiparit pe'o pelicula veche a timpului. Poate si tu vei vrea sa iti amintesti cum plangeam, cum radeam, cum tu erai motivul pentru toate acestea. Atunci, sunt sigura ca voi zambi. Poate nostalgic. Poate trist. Dar voi sti ca asta m'a format.
Sunt doar un eu ratacit printre sentimente. Sunt chipul celui ce uita, celui ce iubeste, celui ce zambeste, celui ce se maturizeaza. Sunt o pata de culoare intr'un desen alb-negru. Sunt un nimeni important. Sunt cea din urma celei ce va fi.
Dada P'escu
Dada P'escu
