Mon dada.
Les histoires secrètes de Mademoiselle D.

Dependenti de pareri?
     media: 0.00 din 0 voturi


Cu totii suntem dependeti de parerea celor din jur.

Suntem legati de o oglinda, care, cel putin in teorie, nu ar trebui sa deformeze realitatea. Dar oglinda are cate putin din fiecare. Cate o bucatica din fiecare “eu”. O distorsionam cu reflexiile sufletului si astfel isi pierde cea mai importanta calitate: obiectivitatea.

Intram intr-un cerc vicios in care nevoia de aprobare devine elementul cheie. Mai apoi, fiecare la randul isi da cu parerea, fiecare primeste o parere penru ca necesitatea creste concretizandu-se in efectul bulgarelui de zapada.

Ar fi mai simplu sa nu fim codependeti.

Ar fi mai simplu ca omul sa se poata autoanaliza, autoaproba si in cele din urma autointegra in societate.
Ar fi mai simplu daca nu am cauta, constant, in oglinda comuna parerea celor din jur. Asupra caracteristicilor sau chiar a faptelor proprii.

Suntem diferiti, iar constructia comuna cu care ne nastem este doar temelia unei case. Structura, forma, chiar si materialele folosite depind de for interior. De acele alegeri pe care, independet de vointa celorlati, ar trebui sa le facem.

Diferenentele, ce pentru unii acum par minore, sunt ceea ce ne individualizeaza. Sunt ceea ce creaza un om si nu un simplu robot lipsit de trairi, experiente si sentimente.

Poate daca ne-am lipsi de parerile celor din jur am fi mai liberi. Mai liberi in exprimare, in comportament, chiar si mai liberi in greselile pe care le comitem. Pentru ca de teama de a nu fi criticati sau judecati alegem drumul mai simplu, mai anost, drumul lipsit de pietre de care te-ai putea lovi sau de rauri peste care ai putea trece.

Nu exista o ruta, fara una ocolitoare, nu exista un cuvant fara un sinonim, la fel cum nu exista omul intr-o singura stare, intr-o copie continua a altuia.

Ajungem, la un moment dat, sa ne complacem in co-aprobare. Ajungem, nu doar sa primim aprobari, ci sa cautam afirmarea. O cautam atat de mult incat nu mai realizam ca de fapt ne dezintegreaza. Ne distruge farama de personalitate, de unicitate.

Si totusi, in lipsa parerilor mai mult sau mai putin bune a celor din jur suntem niste marionete menite sa joace un rol solitar. Un rol in care fiecare isi spune replicile, fiecare isi duce la capat partea fara ca totul sa duca la comuniune.

Nu stiu cum e mai bine. Uneori ma uit in oglinda prea des, pentru ca mai apoi sa imi dau seama, de fapt, ca ceea ce cred ceilalti incepe sa ma defineasca. Incep sa ma schimb doar pentru a incapea in forma definita de voi. Incep sa invat prea mult din greselile voastre, din drumul pe care si voi l-ati parcurs sau care v-a fost parcurs. Uit ce am crezut eu, uit ce am vrut eu sa demonstrez sau sa devin. Toate sunt inlocuite cu voi. Cu franturi din voi care alcatuiesc un nou eu.

Sunt sigura ca toti trecem sau am trecut prin asta. Ar fi mai simplu doar sa inchidem ochii la parerile celor din jur, la aprobarea lor constanta, la reflexia lor in oglinda proprie.

Pentru ca intr-un final devenim doar o umbra gri trasa la indigo, lipsita de caracter si de dorinta de nou. Devenim, incet, incet, o creatura pentru care ieri a fost un film anost si de duzina, azi este doar o reluare difuzata prost, iar maine.. Ce mai conteaza maine? Va fi o zi de ieri sau o zi de azi.


Intr-un timp..
     media: 0.00 din 0 voturi

Intr-un timp credeam ca iti sunt de ajuns, credeam ca poti rosti cuvantul fericire atunci cand erai alaturi de mine, atunci cand doar ma priveai.

Apoi totul s-a rupt in bucati. Castelul meu de piatra s-a surpat. Vazandu-l cum se distruge, mi-l imaginam din nisip. Un nisip fin, un pic ud de apa sarata. Un castel gata sa se distruga la orice val. Dar nu, al meu s-a sfaramat in pietre mici si ponosite. Pietre ce nu mai pot fi folosite, pietre ce sunt oglinda perfecta, sunt insumarea tuturor sentimentelor mele. Tu nu ai fost un val, ai fost rafala ce m-a ingropat pentru a putea trece mai departe.

M-am uitat.

Da, in timp ce lumea mea murea, in timp ce culorile paleau, in timp ce tot in ceea ce credeam disparea, eu ma uitam. Zbieram din toti rarunchi, incercam sa opresc avalansa de lacrimi si totodata incercam sa ajung inainte de colaps. Dar, eu eram menita a fi un simplu spectator. Nu aveam voie sa ating, sa imi dau cu parerea sau sa pun pauza. Trebuia doar sa vad, sa rad si intr-un final sa aplaud. La scena deschisa tu ti-ai urmat scenariu. Ti-ai jucat piesa. Iar apoi ai plecat. Nu te-ai uitat o secunda inapoi. Fericirea ta era acolo. In locul unde lumea mea se surpa, in locul unde a ta abia prindea culoare. Iar eu..eu eram ca o ruda a unui pacient ce moare pe masa de operatii, ca un nebun intr-o sala plina de oameni sanatosi; alergam in nestire in speranta ca totul e doar un cosmar.

Nu am puterea sa reconstruiesc. Sa iau totul de la capat, cu o alta eu. Imaginile sunt prea vii, prea tactile, prea aproape de mine. Mi-au patruns prin pori lasandu-ma goala pe dinauntru. Lipsita de puterea de a mai fi, lipsita de un alt sentiment in afara de durere. Incet, aceasta din urma dispare.E totul negru inauntru. Un vid ma formeaza pe interior. Fiecare celula, fiecare vas, fiecare organ ma macina; aud sunetul sfaramarii, sunetul descompunerii mele.

Nu ma recunosc, iar pe tine cu atat mai putin. Vad franturi din ce ai fost si bucati mici din ce ai devenit. Sau poate eu nu te-am cunoscut niciodata cu adevarat. Tu ai fost doar acea persoana pe care crezi ca o stii, ca o iubesti, ca respiri prin ea, pentru ca mai apoi sa te lase intr-o continua si inconstienta cadere libera.

Acum sunt doar eu si scena goala. Scena pe care ti-ai practicat numarul, scena pe care masca ti-a cazut lasand o fata straina sa ii ia locul. Ma joc cu pietricelele ramase la fel cum te-ai jucat tu cu mine: nelasandu-mi drept de apel.

Nu incerc sa te gasesc, nici macar nu mai incerc sa te caut.

Intunericul si sala lipsita de spectatori ma fac sa imi doresc sa nu fi avut niciodata bilete, sa fi fost doar o sala tixita de fete necunscute in care numarul tau sa fi trecut impasibil.

Intr-un timp credeam ca eu iti sunt de-ajuns.


Si daca un zambet..
     media: 5.00 din 1 vot

Stateam ghemuita intr-un fotoliu mult prea mic, chiar si pentru mine, un fotoliu al carui miros discutam ca trebuie schimbat. Nu miroase a vechi. Nici a nou. Mi-ar placea sa miroasa a noi..sau a tine. Sunt in aceeasi camasa de noapte in care ma placi. Ma intind neindemanatica spre cana de cafea, in speranta ca dimineata va trece mai usor. Ma uit spre tine. Inca dormi. Ai aceeasi privire senina si calda pe care o afisezi zi de zi. Ai parul ravasit, iar unele suvite au ajuns atat de lungi incat iti intra in ochi. Ti-am zis sa te mai tunzi. Pari ca incerci sa imi zambesti, dar in momentul in care incep sa iti raspund, te intorci cu spatele. Pastrezi aceeasi bariera. Acelasi damb creat intre noi de la accident. Chiar si in somn, pari sa te duci din ce in ce mai departe de mine.Gust din cafea. Aroma diminetii se contopeste cu aburul cafelei, lasand-o pe cea din urma cu un usor gust amar de toamna. Inchid ochii, iar imaginile din acea zi mi se succed cu viteza unor poze alb-negru. Sunt de proasta calitate si totusi contrastul culorilor si al evenimentelor inca imi da fiori. Suspin tacit. Nu ai suporta sa stii ca sufar. Ca ma doare distanta, ca ma doare aceasta mare ce este intr-un continuu flux. Mi-amintesc prima data cand mama mi-a zis ca poate citi in cafea. Uitandu-ma la ceasca mea aproape goala incerc sa imi imaginez forme, vise, idealuri, imagini ale unui sine ce nu va fi al meu. Incerc sa imi proiectez un viitor, un nor gri presarat cu mici furtuni ale vietii. O forma nedescrisa a unui timp incert. Tresar. Te intorci inapoi cu fata spre mine. Acum nu mai zambesti, dar urmele pernei de pe fata ta nu ma lasa sa imi stapnesc un suras larg. Vin langa tine. Nu ma auzi, aparent nici nu ma simti. Incerc sa te privesc, fara sa fiu prea aproape, fara ca aerul pe care il expir sa iti miste firele de par. Genele tale se despart precum aripile unui fluture pierdut. Pierdut in culori, in timp, pierdut in acea dorinta inconmensurabila de a se indeparta. Ochii tai par sa incerce sa imi zambeasca, par a fi invaluiti de dorinta de descatusare, de acel impuls de a uita, de a accepta, dar gura ta nu sopteste decat un scurt “ Buna dimineata ”.

Uneori ma trezeam inaintea ei. Dar de cele mai multe ori era invers. Stiam ca ma priveste. Ii puteam simtii ochii, mainile intreg trupul atintit asupra mea. Statea in fotoliu ei preferat, iar lumina diminetii ii strapugea camasa. Nu ma trezeam. Sau cel putin nu dadeam impresia. Nu vroiam sa iti confrunt privirea. Nu vroiam ca chipul tau sa imi aminteasca de acea zi. De ziua in care totul s-a rupt intre noi, fixandu-se o bariera ce nu o mai pot ridica. Fiecare zi e un vesnic semafor blocat pe rosu. Incerc sa ajung la tine din nou, sa uit, sa las apa sa spele ce a fost, dar nu pot. Nu reusesc sa incetez a ma gandi. Intreaga ta imagine ma transporta in trecut, in acea masina, la aceeasi ora. As fi putut evita. Stiu, simt asta. Inca iti mai aud tipatul. Singurul sunet care ma mai leaga de tine. A fost ultima data cand vocea ta a mai rasunat. Acum nu te mai pot privi, acea teama a ta mi se imprastie in minte, in glas si in chip.

Stiu ca intr-o zi o sa cedez. O sa cedez zambetului, o sa cedez imaginii tale. O sa strapung acea bariera si o sa surad din nou. O sa te las sa ma rapesti demine si de tot ceea ce am insemnat noi. De imaginea acelei zile. O sa ne uitam, o sa ne gasim si o sa ne reinventam.

Totul ar fi mult mai simplu daca..

“…Mi-ai zambi..”

“…Ti-as zambi..”


Cocon
     media: 0.00 din 0 voturi

Sunt prinsa intre sentimente, intre imagini. Incerc din rasputeri sa gasesc combinatia de numere, de cuvinte sau de ganduri potrivite pentru a desface lacatul dorintelor, lacatul care-mi tintuieste usa catre drumul potrivit mie.

Ziua de maine e pentru fluturele din mine o continua zi de azi. Sunt prinsa intre coconul omizii de ieri si jumatatea de fluture ce incearca din rasputeri sa se desprinda pentru a-si decide mai departe soarta.

Aripile nu vor sa ma asculte.

Fiecare are cate un ideal si o dorinta de a fi.

Fiecare incearca sa se desprinda de corp in speranta ca asta i-ar reda libertatea.

Fiecare aripa considera ca acel colorit al ei va straluci mai mult in alta parte. Se zbat. Si in cele din urma tot ce reusesc sa faca e sa se loveasca. Cu fiecare miscare mai rigida, cu fiecare tentativa a lor de a se departa, se apropie, se ciocnesc si in cele din urma se ranesc.

Descopera ca sincronizarea le aduce mai aproape si in acelasi timp le departeaza. Descopera fiecare o oglinda, o imagine clara si concisa a unui sine disparut.

Fluturele din Mine incearca sa se faca auzit. Sa se impuna, sa strige din rarunchi, sa indemne la o unica dorinta, la o unica si definitiva creatie. Aripile zvacnesc simultan. Aripile uita de singularul solitar si devin un tot unitar. Un tot unitar capabil de dorinte, de sentiment si nu in ultimul rand de decizii. Cu un clinchet mic lacatul se deschide invadandu-ma de culori, de imagini si de precizie. Coconul nu ma tintuieste, ci ma formeaza. Coconul ma ajuta sa respir si sa ma indrept spre unica zi de azi.

Totul e prins intr-un tatuaj. Intr-o imagine colorata pe un umar ars de soare. O privesc in oglinda, iar aripile par sa prinda mai mult contur, mai multa culoare.. Par ca printr-o incercare nereusita vor sa se apropie de mine. De alter-egoul meu. De interiorul ce nu ma lasa.

In spatele imaginii formate va vad pe voi. Niste umbre ce ma ghideaza, niste umbre ce tin locul coconului vietii mele de om.


Teama si mai apoi frica.
     media: 0.00 din 0 voturi

Mi-e frica si mi-e teama in acelasi timp.. Combinatia dintre cele doua formeaza un gust amarui. Mi-e teama de o reactie adversa. Mi-e teama ca organismul meu sa nu te respinga, sa nu te dea afara ca pe o pastila prost luata. Mi-e teama ca totul in spate sa nu ramana ca o tabla bine stearsa, ca un vid, ca o gaura neagra ce aspira in mod continuu toate amintirile mele, toate amintirile noastre. Totul e ca un pod peste un lac al carui final nu pot sa il vad. Nu vreau sa fiu in acel punct in care sa nu te mai vad, in acel punct in care nu mai stiu daca tu esti pe partea cealalta privind spre partea pe care sunt eu.. Apoi deodata teama e inghitita de frica. De acea frica ce zace in obscuritate, in neant, de acea frica ce te poate cuprinde in orice secunda si te poate face sa uiti ceea ce simti, ceea ce crezi si nu in ultimul rand ceea ce ai fost. Ii pot simti mirosul tare, amestecat, mirosul tuturor trupurilor pe care le-a invaluit. Un amestec al tuturor sentimentelor ce se unesc si in mine. Un miros de durere si teama combinate la superlativ. E un miros ce nu l-am mai intalnit si totusi pe care il cunosc. Un miros ce imi patrunde in toti porii ajungand in toate vasele de sange precum o infectie ce impanzeste organismul fara oprire. Intr-o ultima secunda de luciditate imi pot striga fericirea, imi pot striga trecutul. Cuvintele ies din mine ca niste licurici intr-o noapte de mai. Vesele si inconjurate de lumina. Le vad cum ma parasesc pentru a intra in valul de ceata ce ma inconjoara, in furtuna de alb si negru ce ma apasa, ce ma strange, ce nu ma lasa sa respir. As vrea sa iti mai vad imaginea odata. Acea clipa ce a fost a noastra, acel moment in care am reusit sa urcam culmea celui mai inalt munte al fericirii. Amestecul de teama si frica mi-a acaparat si urechile. Aud un strigat neincetat, un strigat asurzitor de disperare, de oboseala. Da, am obosit. Tot acest zgomot, tot acest gust, toata aceasta ceata m-au obosit. Ma lasa sa ma prabusesc in propriul lac al sentimentelor. Le simt cum ma invaluie.. Cum ma las prada lor, cum incet, incet incep sa uit tot ce a fost in rest. Incep sa uit culorile, incep sa uit melodiile si gustul de bomboane ce il aveam la vederea ta. Incerc sa tip, dar fumul negru mi-a acaparat si vocea in intuneric rasunand doar soapte. Prabusita la pamant simt ceata cum ma inghite, cum imi strange intai picioarele, apoi pieptul, simt cum aerul nu mai imi poate patrunde in plamani. Intr-o ultima tentativa de a tipa, ma trezesc. Vad din nou culori si te vad pe tine. Esti langa mine lipsit de teama si cu o expresie matinala consternata. Parul iti este ravasit, iar ochii somnorosi, dar asta nu te impiedica sa imi zambesti. Frica mea nu a fost doar un vis. Inca ii pot simti mirosul asupra corpului meu si gustul amarui atat de pregnant pe limba mea.

Dar la final iti zambesc.


Trecut.Oglinzi.Prezent
     media: 0.00 din 0 voturi

Ma schimb. Sunt intr-o continua schimbare. Intr-un carusel fara oprire. Fiecare secunda lasa o bucatica din noi intr-un timp perceput ca un trecut intens, dar scurt, amprentat, dar inca mirosind a cald. Fiecare secunda ce se scurge asupra mea ma duce mai departe de cea care am fost si mai aproape de cea care trebuie sa fiu. Oare acest aer nu e el impregnat in mirosul zilei, al actiunilor si totodata al deciziilor proprii? Oare aerul nu e ceea ce ne delimiteaza fiecare clipa a unui nou vechi eu? Schimbarile nu sunt niciodata majore sau bruste. Schimbarea ia forme cunosute, doar pentru a putea introduce ecuatiile cu necunoscute. Nu o sesizezi decat privind inapoi, decat uitandu-te la dara ce a lasat-o suflul tau in impotrivirea sa. Dorinta de schimbare vine totodata cu o lupta crancena impotriva propriului tau “tu”, o lupta ce se termina in aparente si in minciuni. Intr-o oglinda deformata si un chip ranit. Incercarea de schimbare e doar o imagine creata pe acele mici firicele de argint, e imaginea pe care tu vrei sa o vezi, dar for-interiorul tau nu o accepta, e imaginea bruta a tot ceea ce vrei sa fii, dar nu esti. Am fost acolo. M-am zbatut inutil pentru a ajunge in fata acelei oglinzi. Paream o piesa de puzzle pusa la un loc gresit. Un mic patrat cu 4 denivelari ce aparent se potriveau cu locul in care le-am obligat sa stea. Forma se mula perfect, insa desenul imi demasca intreaga falsitate. Intregul meu joc de-a schimbarea, intreaga mea tentativa de a uita, de a ma muta, de a ma metamorfoza in ceva ce nu exista. Locul desenului era in alta parte, intregul puzzle ce aici il putem numi viata si-a schimbat intelesul pentru mine, forma, dar nu in ultimul rand imginea lui in oglinda deformata.

Sunt acelasi eu cu o fata nepotrivita mie. Sunt acelasi eu cu un invelis ce nu ma incape. Dar in final, sunt acelasi eu.

P.S. Ne schimbam. Dar lent, fara rani ce nu se vindeca, fara imagini deformate intr-omolinda fara contur. E schimbam prin simpla actiune de a clipi constant, prin fiecare gura de aer pe care o inspiram sau expiram, prin fiecare fir de nisip ce se scurge in clepsidra timpului.

Oglinda nu e decat o imagine a sinelui ce se zbate, ce se impotriveste, a sinelui trecut privit prin prisma unui sine viitor.

Ne schimbam, dar adevarata schimbare nu vine decat atunci cand incetam a mai vrea schimbarea.


O multime de el
     media: 0.00 din 0 voturi

L-am vazut. Si azi. Si ieri. Si acum doua ierni. In acelasi loc. Pe aceeasi bordura din fata unei case parasite. Avea o privire pierduta undeva in zare..spre o linie de orizont nemarginita si nevazuta de noi. Da, noi! Acei oameni cu griji aparent imposibil de echivalat, acei oameni egocentristi, acei oameni lipsiti de orice notiune a cuvantului.

L-am vazut. Statea aplecat din cauza tuturor grijilor si durerilor acumulate de-a lungul vremii. Ochii lui nu tradau o mare tristeste ci o supunere fata de timp.. O durere inghitita ani de-a randul..
L-am vazut. Si am simtit nevoia sa spun ceva, dar privirea lui tacuta, imi tintuia buzele. Si mi le tintuiesc si azi.
Nu inspira mila. Desi probabil asta cere. In fata noastra. In fata vremii. Chipul lui nu este unul senin sau suparat, este unul care isi doreste un loc al lui si un orizont marginit.. Un orizont unit de-al tuturor, nu singular, un orizont tangibil intr-o buna zi. Dar nu. El e in fiecare zi in acelasi loc. Pe aceeasi bordura din fata aceleiasi case parasite. Asteapta. Poate asteapta ca noi sa il vedem. Sa ne oprim pt o secunda din grijile noastre, din graba cu care mergem pe strada, din nepasarea in care ne invartim cu totii.

Fiecare trece pe langa el ca si cum nici nu ar fi.. Ca si cum e o statuie..Un simplu zambet ar fi de ajuns..o inclinare lina a capului in semn de buna ziua pentru a sti ca nu e singur..

Dar ea nu apare. Nici de la mine, nici de la tine, nici de la voi.

Suntem prea ocupati cu propria oglinda pentru a mai putea vedea ceva dincolo de ea. Nu o facem din rautate, ci doar reflctia e prea puternica. Chipul, corpul, intreaga noastra imagine, intreaga noastra viata proiectata pe niste firicele de argint ne fura. Suntem captivi in propriile noastre ganduri, suntem atat de prinsi si ingraditi in ele, incat suntem incapabili sa deschidem ochii, sa il vedem pe cel de langa noi. Suntem invalizi. Invalizi in lumea celor care simt, celor care vad, celor care observa.

O multime de El asteapta ca noi sa spargem oglinda sinelui.


Eu tu noi voi
     media: 0.00 din 0 voturi

Ce inseamna sa cunosti pe cineva? Sa ajungi in acel stadiu in care esti capabil sa il descrii fara cuvinte sau il cunosti dintr-o mare de caractere? Cunoasterea e ca un aparat de fotografiat .. Sau ca pozitia ta vis-a-vis de el.. Poti fi in spatele lui, apasand butonul declansator cu scopul de a retine, de a imprima imaginea umbrei unei persoane..sau poti fi in fata camerei iluzionandu-te, ajungand ca in final sa te alegi cu o mare de blituri al caror unic scop este de a te bulversa, de a te face sa uiti de tine, de a uita. Si de cele mai multe ori reusesc sa uit. Sa uit ce-am fost si ce am vrut sa devin, sa uit omul in a carui cunoastere m-am avantat. Si in final ajung doar sa cred. Sa cred ca tu esti ca imaginea din palma. Clara. Nedistorsionata. Intreaga ta tipologie fiind amprentata cu cateva dungi, aparent insignifiante. Dar nu e asa. Tu esti omul din spatele camerei, esti cel care declanseaza blitul uitarii, esti cel care are doar aparenta cunoasterii. Ma manuiesti cu sfori spre ceea ce iti doresti sa cred, iar chipul meu de lemn se intreapta supus intr-acolo, fara drept de apel. Nu te cunosc. Acum pot spune asta. Probabil nu te-am cunoscut niciodata. M-ai scufundat intr-un ocean pe care il credeam al tau, intr-un ocean lipsit de sentimentele tale, de for interiorul tau si, in final, chiar de tine. Totul era doar o umbra a unui necunoscut, a unui om din plastilina ce se lasa modelat la atingerea mea. Apoi m-am inecat. In dorinte, in iluzii, in imaginea pe care o credeam a ta. In toata aceasta avalansa de sentimente ti-am vazut chipul. Distorsionat, lipsit de orice urma a cunostintei mele.

Toti ati fost cunoscuti pentru a-mi dovedi cat de necunoscuti imi sunteti


:)
     media: 0.00 din 0 voturi

de azi ma puteti gasi si pe :


voi continua sa scriu si aici, cel putin o perioada de timp nedefinita :D


Sentimente.Dezvaluiri.Epistole.
     media: 0.00 din 0 voturi

Ma trezesc in fiecare zi alaturi de tine incercand sa ma faci sa imi deschid ochii prin trucuri ce iti reusesc de fiecare data,.
Nu esti zgomotoasa si totusi prezenta ta in camera nu poate fi trecuta cu vederea..
Ma inconjori.. Ma cuprinzi.. Si cele din urma ma ametesti..
Ma ademeni.. Ma capeti de partea ta. Ma ai cu totul fara drept de apel.
Atunci cand nu iti faci simtita prezenta, dimineata e taraganata si lipsita de simturi.
Mirosul tau se imprastie prin toata casa infundand fiecare nara, patrunzand fiecare celula a fiecarui corp.
Atingerea ta este fina, dar pregnanta. Caldura ce o emani ajunge in fiecare nervura proprie si totusi la exterior poti la fel de rece ca si o cana de ceramica lipsita de culoare si temprament.
Alaturi de tine nu trebuie sa vorbesc pentru ca doar privirea ta imi incatuseaza, imi lipeste buzele intr-o tacere plina de cuvinte nerostite.
Cand sunt cu tine m-as arunca intr-o mare a unor ceasuri, ce-au obosit sa numere clipele, orele, secundele, au unor ceasuri ce contenesc.
Masa dintre noi dispare, pereti capata culoarea timpului, incaperea, casa, lumea nimic nu mai exista, nimic nu mai interfereaza.
Si totul e doar un moment, atat dureaza. Toata intalnirea care opreste timpul, toata atingerea care rupe imaginarul spatial, tot mirosul care blocheaza simturile. Totul. Cat o unire a genelor. Cand ti-as trage parfumul in nari.


Inchid ochii si zambesc. Maine ne vom revedea.


26 Iunie 2010


Draga mea Cafea,

Te iubesc!


Cu drag,
Eu.


pagina urmatoare >>


   
 
Powered by www.ablog.ro
 
Termeni si Conditii de Utilizare