Mon dada. | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Hop.Noi inceputuri. 18.
Partea I Trebuie sa fac asta. Haide nu poate fi prea greu. E doar un pas peste o prapastie nu foarte adanca. Poate nici nu voi sesiza ca sunt pe partea cealalta pana la un anumit moment al drumului. Stiu ca acolo ma asteptati amandoi cu zambete mari pe fata si lacrimi in ochi. Stiu ca pot sa sar si ochii inchisi pentru ca am asteptat acest moment, aparent imens. Va vad bratele deschise, asa cum au fost si in decursul vremii. Nu stati imbratisati ci la o distanta perfecta pentru a ajunge eu si a incheia o etapa cu o poza perfecta de familie. E etapa aceea. Acea prapastie a adolescentei pe care trebuie sa o sar. Poate prapastia e doar un santulet, mult prea mic. Poate ideea in sine, a unui viitor, a unui cumul de decizii ma face sa vad distorsionat realitatea. Sa caut acea lume pe care inca nu o voi vedea. Sa sper ca un alt eu imi va lua locul, brusc si fara a lasa urme ale trecutului. Anul acesta nu mai aud copilul oracaind singur pe strada de la maternitatea Polizu cautand imbratisarea asidua a mamei. Acum fac primul pas spre o viata de adult. Din nou merg de’a busilea si nu stiu sa articulez cuvinte. Nu mai tip pana la epuizare in schimb ochii imi sunt mari in speranta ca voi vedea ceva cunoscut acolo. Dar nimic. Doar voi doi si o ceata ce probabil mai devreme sau mai tarziu va avea sa se ridice. Nu sunt sigura ca vreau sa sar. Uneori ma gandesc ca nu voi simti diferentele decat intr’o zi. In acel moment in care voi sti sa articulez cuvintele copilariei, sa merg drept pe drumul adolescentei, sa compun eseurile maturitatii, sa scriu cartea vietii. Partea a II a Exista o imbratisare care este stocata intr-un sertar prea vechi al amintirilor si incearca sa isi scrijeleasca numele si pe cel de’al 18 lea raft. Vrea sa dea de inteles ca acolo va fi ceea ce am cautat si ceea ce am avut intotdeauna. O imbratisare calda, o bataie a inimii constanta si o caldura emanata de doua suflete unite intr’un cert poate prea stramt, din care un cap, ce odata era fiind rozaliu si fara par, iese. Inca e liniste. Mai sunt cateva minute si ora 00.15 va fi pentru a 19a oara sarbatorind al 18lea an. Dopul sampaniei va exploda, zambetele si lacrimile vor functiona concomitent, iar eu nu voi mai privi prin ochii inchisi la cea care simte ca este mama ci voi privi la cea care este mama pe care o simt cu ochii inchisi.
Ea nu mai e extenuata si fericita. E doar fericita. El nu mai e nepriceput si fericit.. E matur si fericit. Eu nu mai sunt mica si roz. Sunt “O domnisoara, maaare”
Eroii nu mor.
Totusi repercursiunile exista si le simt. Vad lumea in jurul meu care sufera, care e insetata de adevar, care, dupa 20 de ani vrea sa puna punct la siruri de intrebari “De ce”. Parintii imi povestesc de cate ori au ocazia cum a fost, prin ce au trecut sau fiorii pe care ii ai atunci cand un glont trece pe langa tine. Sunt scene pe care eu le vad parca din alt film. Nu imi pot inchipui mii de oameni adunati in plina strada, saturati de dictatura comunista, scandandu-si libertatea. Suflete pline de ura ce rabufnesc in sute de ecouri. Si totusi aceste lucruri s-au intamplat. Oamenii au murit. Oamenii s-au jertfit pentru o Romanie mai buna, o Romanie Libera. Urmele de sange au patat o asa zisa revolutie De Catifea. Au manjit o pagina dintr-o istorie nescrisa pentru a ingrosa sfarsitul capitolului. In plina bucurie, in aparenta eliberare a fost nevoie de mai mult sange, de mai multa durere, de mai multi eroi. Dupa cum am fost mai sus, nu pot vorbi de evenimente, dar in aceasta perioada sursele sunt accesibile tuturor, filmulete au impanzit internetul, iar povestile te ajuta sa iti formezi o anumita imagine. De ce romanii trageau in ei insisi? De ce era nevoie ca in apogeul fericii sa mai traga in oameni? Oare nu era suficient caderea comunismului? Poate sunt intrebari ce vor ramane fara raspuns. Singurului lucru cert e ca tineri naivi, tineri ce atunci aveau speranta unui viitor mai bun, erau de neconvins, erau dispusi sa moara pentru a schimba ceva. Pentru ca noi, cei din viitor sa ne exprimam liber, sa gandim liber, sa actionam liber. Sa avem posibilitatea de a evolua neingraditi de societate. Printre acei oameni rapusi de gloante a fost si unchiul meu. Nu am avut ocazia sa il cunosc, dar sunt sigura ca nu i-as fi regretat prezenta asa cum sunt sigura ca a murit pentru un lucru in care credea cu adevarat. Astazi am fost impreuna cu mama sa ii aprindem lumanari. Lui si tuturor celor care au facut o jertfa. Tuturor acelor eroi carora nu le-a pasat de consecinte sau acelor oameni care pur si simplu au fost la momentul si timpul nepotrivit. M-au trecut fiori in timp ce imi povestea, vedeam prin fata ochilor oameni speriati, bulversati sau fermi pe pozitii. Vedeam cum cadeau secerati la pamant pentru ca mai apoi sa ma intorc la un prezent linistit si inconjurat de coroane. Imi venea sa plang si totusi nu stiam daca am dreptul. Daca ar trebui sa plang sau sa fiu fericita ca multumita lor imi este bine. Si totusi, la 20 de ani de la revolutie era pustiu. In fata Teatrului National erau aprinse 2 lumanari parca uitate acolo de timp, iar la CC mai erau vreo 2. Poate pentru ca cei care ii plang nu mai au puterea sa treaca prin acele locuri pline de groaza, poate pentru ca..Nu stiu. Nu gasesc o scuza plauzibila pentru a nu comemora un asemenea eveniment. Am avut un sentiment amar. Un sentiment ca acele coroane au fost puse de fatada, din ipocrizia celor care au pornit totul. Ar trebui sa lasam lacrimile la o parte. Sa ii razbunam prin fericire, prin libertate, prin speranta ca in curand cei care i-au omorat vor plati. Poate au murit in van. Poate nu. Dar simplu fapt ca au murit acolo, in acel moment, in acel loc, inseamna ca au crezut cu adevarat in puterea lor. In forta oamenilor de a schimba lucrurile, de a sustine o adevarata revolutie cu pipetul gol in fata mortii. Tag-uri Technorati: revolutie, eroi, 22 decembrie, 1989
Half Bridge. Half Me.
Am uitat demult semnificatia cuvantului prieten.Sau am avut grija sa o ingrop atat de adanc
|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| postat de pika in 2009-12-17 21:01 | 0 comentarii |
| media: 5.00 din 2 voturi |
Zilele astea am tot cautat acel eu cu o sanie mai mare ca el care se chinuie sa se dea pe un deal inexistent. M’am tot uitat pe geam in speranta ca acele vremuri inca nu au trecut si ca zapada ce se depune mai mult sau mai putin incet pe terasa camerei mele nu ma lasa indiferenta.
Nu am mai simtit acea bucurie interioara, acea chemare pe care o auzeam cand eram copil, acel glas care nu ma lasa sa raman in casa nici macar o secunda.
In schimb ceva, acolo inauntru, ma facea sa zambesc. Sa iau o cana de vin fiert, sa ma bucur ca sunt la caldura semineului si sa privesc dansul iernii. Sa privesc cum fulgii sunt dusi de bataia vantului intr’un loc unde nu vor sa fie.
Atunci nu ii analizam. Pur si simplu deschideam gura si asteptam ca raceala lor sa ma faca sa tresar. Acum le vad formele diferite si nu ma mai gandesc la sita cu care cernea bunica faina.
Un ras de copil imi intrerupe sirul gandirii. Ma pierd pentru o secunda in speranta ca acel ras era stampila unui trecut reinviat. Apoi il vad. E un pusti cat un cot de mare, tragand o sanie grea, de lemn. Are obrajii si nasul rosii, dar nu pare ca ii pasa. El se zbenguie, zambeste si face ingerasi in zapada.
Atunci realizez.
La ce conteaza anii prin care treci daca nu te poti bucura de lucrurile pe care de mic le’ai avut? Oare acum imi e mai frig decat imi era atunci? Oare zapada nu e aceeasi? Oare nu ma mai asteapta cu aceasi ardoare?
Geaca.Fularul. Si o pereche de manusi. Un bulgare mare. Si zbuf in fata copilului. El rade. Acelasi ras cristalin pe care toti copiii mici il au. Nu dureaza mult pana cand capul imi este zguduid de un ghemotoc mic si rece.

A fost o zi in care am avut 5 ani. O zi in care am venit acasa cu nasul rosu, inghetata si cu zapada pe sub haine. Dar nu'mi pasa.
Ne impunem atatea reguli, ne detasam atat de mult de linia care desparte copilaria de prezent incat uitam sa mai radem din suflet, uitam sa nu mai analizam, uitam sa fim simpli si fericiti.
| postat de pika in 2009-12-16 19:42 | 0 comentarii |
| media: 5.00 din 2 voturi |
Ce inseamna a uita?
A lasa in urma o mare de amintiri placute si neplacute?
A trece peste un zid care iti separa prezentul de viitor?
A ineca ceva ce odata a fost?
A uita inseamna mai mult decat a sterge, a arde sau a arunca lucruri.
Ar fi prea simplu sa incercam sa ne dam foc la acea parte din suflet care doare, care sufera, careia ii e dor? Traim inconjurati de ceva ce odata ne’a format, traim intr’un cerc alcatuit din trecuti si viitori noi. Ne amagim ca uitam. Incercam sa scapam de dovezile trecutului nostru sperand ca asa vom uita de noi insine.
Dar nu reusim.
Tot ce realizam e sa coexistam cu ideea de bine. O afisam printr’un zambet mai mult sau mai putin fals. Ajungem intr’un stadiu in care avem impresia ca ne e bine. Ca dupa ce buzele au capatat salinitatea marii, noi am sarit acel gard aparent mic si de lemn. Dar odata ce ne cataram pe el pentru a’l putea traversa, se mareste. Privirea inaltata spre cer nu’l mai cuprinde. Chiar daca ajungi deasupra, prapastia e prea mare, devine un zid prea gros, o uitare prea grea.
Te poti arunca in gol, in speranta ca aceea e salvarea. Dar acel gol e incomensurabil, e tapetat cu poze, cu lucruri marunte ce au ars pana la scrum.
Aceea e uitarea? Atunci ce simti cand peste ani va revedeti? Cand dai peste acel obstacol, ce acum ti s’ar parea banal? Cand un miros cunoscut de parfum iti va inunda narile? E de ajuns ca un mic mecanism se declanseze cheita cutiei. Totul se va derula ca un film vechi si sacadat. Poze ce niciodata nu au fost facute, documente niciodata scrise, replici retinute precum citatele. Nu ai nevoie de dovezi ca sa stii ca totul a existat, nu ai nevoie de acel cadou, de acea bucatica materiala pentru a recunoaste.
Uitarea e partiala.
Amintirea e ca picatura de ploaie. Secetoasa cand ai nevoie de ea si abundenta atunci cand vrei sa o dai uitarii.
| postat de pika in 2009-12-15 01:22 | 0 comentarii |
| media: 0.00 din 0 voturi |
"Vreau sa sparg farfurii. Sa le vad cum se sfarma de pamant. De nervi. De durere. De atatea lacrimi. De atatea stari inlantuite in mine. Sa le arunc cu o forta orbitoare.Vreau ca sunetul cioburilor sa rasune in acea incapere goala.| postat de pika in 2009-11-07 19:23 | 0 comentarii |
| media: 0.00 din 0 voturi |
| postat de pika in 2009-10-02 19:06 | 0 comentarii |
| media: 5.00 din 1 vot |
Am nevoie de un dictionar. Un dictionar al meu. Un dictionar al tau. Un dictionar al prieteniei. Sau un dictionar al lumii.
Vreau sa stiu, fara sa invat. Sa ascult, fara sa aud. Sa fiu tot ce pot fi, prin prisma experientei voastre. Vreau sa uit ce inseamna regretul, tristetea si lipsa zambetului.
Vreau sa am un cerc doar al meu. O scena in care toti suntem actori. O scena a dorintelor. O scena a vietii. O scena a noastra. Exista pentru fiecare un loc. Stam pe niste scaune. Ne privim ochi in ochi. Nimeni nu intelege, aparent, nimic. Fiecare are replica lui. Fiecare are povestea lui aparte.
A mea e atat de simpla incat pare complicata. Ne intram in rol. In pielea unor personaje inexistente, a unor personaje diferite, dar asemanatoare.
Avem impresia ca acele caractere suntem noi. Ca povestea lor ne apartine. Ca,defapt, suntem legati unii de altii. La sfarsitul primului act incepi sa realizezi, dar nu vrei sa te “trezesti”. Astfel, ajungi la momentul final al piese, singur. Pe rand, cate un personaj dispare si intelegi ca acei oameni cu care te comparai, cu care iti petreceai timpul, nu exista. Cand realitatea loveste esti doar un om dornic de prietenie, intr’o sala de teatru goala si pustiita. O sala ce odata a fost ticsita de povesti.
Totusi, pe un ultim scaun al unui ultim rand, doi ochi te privesc. Aceiasi doi ochi care te’au vazut “jucand”, te’au vazut inseatata de vorba, de alinare, de prietenie.
Tu nu ii poti vedea. Nu e din cauza luminii, nici a intunericului; nu e din cauza departarii, nici a apropierii.
E de vina timpul. Candva, demult, ii stiai. Ii recunosteai. Ii iubeai. Acum, sunt doar o doua sticle lipsite de viata. Pentru tine nu mai reprezinta nimic sau, cel putin, asa incerci sa te convingi. Unul din personajele tale imaginare ti-a vorbit despre ei. A vorbit despre ce inseamna prietenia, despre cat e de important e ca atunci cand tremuri si te impiedici cineva sa fie langa tine. For interiorul tau ti’a amintit cine sunt acei ochi, ce’ai simtit pentru ei, dar tu te’ai pierdut pe undeva pe drum. Pe acel drum al amintirilor, al lucrurilor rele, al timpului. Ai refuzat sa retraiesti. Ai refuzat sa crezi ca sala nu este goala.
Uneori incercam sa cautam explicatii acolo unde nu exista. Ne afundam in carti, dictionare, non-sensuri. Aparent vrem doar ca o secunda de singuratate sa treaca. Defapt, acea secunda e un minut, o ora, un an, un timp interminabil, o clepsidra cu un nisip ud. Citesti mai mult decat iti poti permite, te pierzi in detalii inutile, te minti crezand ca iti e bine. Zambesti fals, razi ironic, treci nepasator pe langa Ei. Mersul devine alert transformandu’se intr’un alergat continuu prin viata. Ajungi la final prima. Singura, de altfel. Atunci te trezesti.
Esti in aceiasi sala de teatru. Cu aceiasi ochi privindu'te. Acum intelegi. Te duci spre ei. Nu va vorbiti, nu va zambiti. Va cufundati intr'o imbratisare inepuizabila. O imbratisare doar a voastra.
Acum nu mai ai nevoie de dictionare, de cuvinte fara sens.
Toate explicatiile se afla aici.
| postat de pika in 2009-09-28 19:36 | 0 comentarii |
| media: 5.00 din 2 voturi |

| postat de pika in 2009-08-21 00:16 | 0 comentarii |
| media: 4.00 din 2 voturi |
| postat de pika in 2009-08-03 00:19 | 1 comentarii |
| pagina urmatoare >> |
