Mon dada.
Les histoires secrètes de Mademoiselle D.

Hop.Noi inceputuri. 18.

media: 0.00 din 0 voturi

Partea I

Trebuie sa fac asta. Haide nu poate fi prea greu. E doar un pas peste o prapastie nu foarte adanca. Poate nici nu voi sesiza ca sunt pe partea cealalta pana la un anumit moment al drumului. Stiu ca acolo ma asteptati amandoi cu zambete mari pe fata si lacrimi in ochi. Stiu ca pot sa sar si ochii inchisi pentru ca am asteptat acest moment, aparent imens. Va vad bratele deschise, asa cum au fost si in decursul vremii. Nu stati imbratisati ci la o distanta perfecta pentru a ajunge eu si a incheia o etapa cu o poza perfecta de familie. E etapa aceea. Acea prapastie a adolescentei pe care trebuie sa o sar. Poate prapastia e doar un santulet, mult prea mic. Poate ideea in sine, a unui viitor, a unui cumul de decizii ma face sa vad distorsionat realitatea. Sa caut acea lume pe care inca nu o voi vedea. Sa sper ca un alt eu imi va lua locul, brusc si fara a lasa urme ale trecutului.

Anul acesta nu mai aud copilul oracaind singur pe strada de la maternitatea Polizu cautand imbratisarea asidua a mamei. Acum fac primul pas spre o viata de adult. Din nou merg de’a busilea si nu stiu sa articulez cuvinte. Nu mai tip pana la epuizare in schimb ochii imi sunt mari in speranta ca voi vedea ceva cunoscut acolo. Dar nimic. Doar voi doi si o ceata ce probabil mai devreme sau mai tarziu va avea sa se ridice.

Nu sunt sigura ca vreau sa sar. Uneori ma gandesc ca nu voi simti diferentele decat intr’o zi. In acel moment in care voi sti sa articulez cuvintele copilariei, sa merg drept pe drumul adolescentei, sa compun eseurile maturitatii, sa scriu cartea vietii.

Partea a II a

Exista o imbratisare care este stocata intr-un sertar prea vechi al amintirilor si incearca sa isi scrijeleasca numele si pe cel de’al 18 lea raft. Vrea sa dea de inteles ca acolo va fi ceea ce am cautat si ceea ce am avut intotdeauna. O imbratisare calda, o bataie a inimii constanta si o caldura emanata de doua suflete unite intr’un cert poate prea stramt, din care un cap, ce odata era fiind rozaliu si fara par, iese.

Inca e liniste. Mai sunt cateva minute si ora 00.15 va fi pentru a 19a oara sarbatorind al 18lea an. Dopul sampaniei va exploda, zambetele si lacrimile vor functiona concomitent, iar eu nu voi mai privi prin ochii inchisi la cea care simte ca este mama ci voi privi la cea care este mama pe care o simt cu ochii inchisi.

Ea nu mai e extenuata si fericita. E doar fericita.

El nu mai e nepriceput si fericit.. E matur si fericit.

Eu nu mai sunt mica si roz. Sunt “O domnisoara, maaare”

Eroii nu mor.

media: 5.00 din 1 vot

As fi o ipocrita sa ma apuc sa vorbesc de revolutia de acum 20 de ani. In primu rand pentru ca nu am fost prezenta, iar in al doilea pentru ca nu as putea sa nu fiu subiectiva.

Totusi repercursiunile exista si le simt. Vad lumea in jurul meu care sufera, care e insetata de adevar, care, dupa 20 de ani vrea sa puna punct la siruri de intrebari “De ce”.

Parintii imi povestesc de cate ori au ocazia cum a fost, prin ce au trecut sau fiorii pe care ii ai atunci cand un glont trece pe langa tine. Sunt scene pe care eu le vad parca din alt film. Nu imi pot inchipui mii de oameni adunati in plina strada, saturati de dictatura comunista, scandandu-si libertatea. Suflete pline de ura ce rabufnesc in sute de ecouri.

Si totusi aceste lucruri s-au intamplat. Oamenii au murit. Oamenii s-au jertfit pentru o Romanie mai buna, o Romanie Libera.

Urmele de sange au patat o asa zisa revolutie De Catifea. Au manjit o pagina dintr-o istorie nescrisa pentru a ingrosa sfarsitul capitolului.

In plina bucurie, in aparenta eliberare a fost nevoie de mai mult sange, de mai multa durere, de mai multi eroi.

Dupa cum am fost mai sus, nu pot vorbi de evenimente, dar in aceasta perioada sursele sunt accesibile tuturor, filmulete au impanzit internetul, iar povestile te ajuta sa iti formezi o anumita imagine.

De ce romanii trageau in ei insisi? De ce era nevoie ca in apogeul fericii sa mai traga in oameni? Oare nu era suficient caderea comunismului?

Poate sunt intrebari ce vor ramane fara raspuns.

Singurului lucru cert e ca tineri naivi, tineri ce atunci aveau speranta unui viitor mai bun, erau de neconvins, erau dispusi sa moara pentru a schimba ceva. Pentru ca noi, cei din viitor sa ne exprimam liber, sa gandim liber, sa actionam liber. Sa avem posibilitatea de a evolua neingraditi de societate.

Printre acei oameni rapusi de gloante a fost si unchiul meu. Nu am avut ocazia sa il cunosc, dar sunt sigura ca nu i-as fi regretat prezenta asa cum sunt sigura ca a murit pentru un lucru in care credea cu adevarat.

Astazi am fost impreuna cu mama sa ii aprindem lumanari. Lui si tuturor celor care au facut o jertfa. Tuturor acelor eroi carora nu le-a pasat de consecinte sau acelor oameni care pur si simplu au fost la momentul si timpul nepotrivit. M-au trecut fiori in timp ce imi povestea, vedeam prin fata ochilor oameni speriati, bulversati sau fermi pe pozitii. Vedeam cum cadeau secerati la pamant pentru ca mai apoi sa ma intorc la un prezent linistit si inconjurat de coroane. Imi venea sa plang si totusi nu stiam daca am dreptul. Daca ar trebui sa plang sau sa fiu fericita ca multumita lor imi este bine.

Si totusi, la 20 de ani de la revolutie era pustiu. In fata Teatrului National erau aprinse 2 lumanari parca uitate acolo de timp, iar la CC mai erau vreo 2. Poate pentru ca cei care ii plang nu mai au puterea sa treaca prin acele locuri pline de groaza, poate pentru ca..Nu stiu. Nu gasesc o scuza plauzibila pentru a nu comemora un asemenea eveniment.

Am avut un sentiment amar. Un sentiment ca acele coroane au fost puse de fatada, din ipocrizia celor care au pornit totul.

Ar trebui sa lasam lacrimile la o parte. Sa ii razbunam prin fericire, prin libertate, prin speranta ca in curand cei care i-au omorat vor plati. Poate au murit in van. Poate nu. Dar simplu fapt ca au murit acolo, in acel moment, in acel loc, inseamna ca au crezut cu adevarat in puterea lor. In forta oamenilor de a schimba lucrurile, de a sustine o adevarata revolutie cu pipetul gol in fata mortii.

Tag-uri Technorati: revolutie, eroi, 22 decembrie, 1989

Half Bridge. Half Me.

media: 5.00 din 2 voturi

Am uitat demult semnificatia cuvantului prieten.Sau am avut grija sa o ingrop atat de adanc incat sa nu mai ajung prea curand la ea. Vreau sa ii dau foc pentru a putea capata un nou inteles.

Mi-am construit jumatate de pod asteptand cu ardoare sa te vad. Sa te apropii incet, incet pentru a ne indentifica in centru, pentru a ne descoperi, pentru a ne complace.
Asteptarea devine grea, dar uneori simt cum, pilon cu pilon, iti ridici partea. Apoi imi vad singuratatea. Vad cum podul meu este construit poate prea departe, poate prea sus, poate acolo unde tu nu il vei gasi vreodata.

Ninge. Fiecare fulg de nea e o calitatea a oamenilor. O calitate a mea. O calitate a ta. Incerc sa ii prind in speranta ca in palma mea se va aduna Increderea. Dar tot ce reusesc sa fac e sa ii topesc si odata cu ei si iluzia ca podul va fi finisat. Calitatile'mi devin defecte; doar zapada asternuta pe pod imi mai aminteste de ceea ce ar fi trebuit sa fii.

Cobor si acolo esti tu. Ma astepti. Zambesti inconjurata de fulgi de nea. Stalpul de langa tine iti lumineaza fata rosie si inghetata de frig. Nu te cunosc si totusi privirea ta ma patrunde pana in strafunduri. Uitandu'ma la tine vad toate zilele mele de pustietate, vesele. Vad nopti nedormite. Simt un parfum de fericire. Aud o melodie a iubirii.
Ma iei de mana si ma duci la un alt pod. Nu e pe jumatatea construit ca al meu ci are ambele capete finisate. Imi spui ca e tot pentru mine Ca l'ai construit pentru prietenia noastra.Ca intregul tau suflet e inchis acolo...fara jumatati de masura.

Atunci realizez. Inteleg de ce iti simteam prezenta si nu te vedeam, inteleg ca in timp ce eu am batut doar jumatate de drum pana la tine si te'am asteptat, tu l'ai facut singura.


Imi e dor de ceea ce am fost si de ceea ce n'am fost. Imi e dor de o imagine inexistenta a unei prietenii.
A acelei EA* pe care o astept si care acolo undeva ma asteapta fara jumatati de masura, fara falsitate, fara tristete.
Acea EA* de care am atata nevoie, mai ales acum.
Acea EA* pe care de atatea ori am crezut ca o am, pentru ca timpul sa imi dovedeasca contrariu.



Acea EA* al carei pod sa'l simt al meu.


* - ea exista;
* - multi au gasit'o;
* - multi nu o vad;
* - ea nu e o iubita;

Despre copilarie. Zapada. Si zambete

media: 5.00 din 2 voturi

Zilele astea am tot cautat acel eu cu o sanie mai mare ca el care se chinuie sa se dea pe un deal inexistent. M’am tot uitat pe geam in speranta ca acele vremuri inca nu au trecut si ca zapada ce se depune mai mult sau mai putin incet pe terasa camerei mele nu ma lasa indiferenta.

Nu am mai simtit acea bucurie interioara, acea chemare pe care o auzeam cand eram copil, acel glas care nu ma lasa sa raman in casa nici macar o secunda.

In schimb ceva, acolo inauntru, ma facea sa zambesc. Sa iau o cana de vin fiert, sa ma bucur ca sunt la caldura semineului si sa privesc dansul iernii. Sa privesc cum fulgii sunt dusi de bataia vantului intr’un loc unde nu vor sa fie.

Atunci nu ii analizam. Pur si simplu deschideam gura si asteptam ca raceala lor sa ma faca sa tresar. Acum le vad formele diferite si nu ma mai gandesc la sita cu care cernea bunica faina.

Un ras de copil imi intrerupe sirul gandirii. Ma pierd pentru o secunda in speranta ca acel ras era stampila unui trecut reinviat. Apoi il vad. E un pusti cat un cot de mare, tragand o sanie grea, de lemn. Are obrajii si nasul rosii, dar nu pare ca ii pasa. El se zbenguie, zambeste si face ingerasi in zapada.

Atunci realizez.

La ce conteaza anii prin care treci daca nu te poti bucura de lucrurile pe care de mic le’ai avut? Oare acum imi e mai frig decat imi era atunci? Oare zapada nu e aceeasi? Oare nu ma mai asteapta cu aceasi ardoare?

Geaca.Fularul. Si o pereche de manusi. Un bulgare mare. Si zbuf in fata copilului. El rade. Acelasi ras cristalin pe care toti copiii mici il au. Nu dureaza mult pana cand capul imi este zguduid de un ghemotoc mic si rece.

A fost o zi in care am avut 5 ani. O zi in care am venit acasa cu nasul rosu, inghetata si cu zapada pe sub haine. Dar nu'mi pasa.

Ne impunem atatea reguli, ne detasam atat de mult de linia care desparte copilaria de prezent incat uitam sa mai radem din suflet, uitam sa nu mai analizam, uitam sa fim simpli si fericiti.

A uita uitarea.

media: 5.00 din 2 voturi

Ce inseamna a uita?

A lasa in urma o mare de amintiri placute si neplacute?

A trece peste un zid care iti separa prezentul de viitor?

A ineca ceva ce odata a fost?

A uita inseamna mai mult decat a sterge, a arde sau a arunca lucruri.

Ar fi prea simplu sa incercam sa ne dam foc la acea parte din suflet care doare, care sufera, careia ii e dor? Traim inconjurati de ceva ce odata ne’a format, traim intr’un cerc alcatuit din trecuti si viitori noi. Ne amagim ca uitam. Incercam sa scapam de dovezile trecutului nostru sperand ca asa vom uita de noi insine.

Dar nu reusim.

Tot ce realizam e sa coexistam cu ideea de bine. O afisam printr’un zambet mai mult sau mai putin fals. Ajungem intr’un stadiu in care avem impresia ca ne e bine. Ca dupa ce buzele au capatat salinitatea marii, noi am sarit acel gard aparent mic si de lemn. Dar odata ce ne cataram pe el pentru a’l putea traversa, se mareste. Privirea inaltata spre cer nu’l mai cuprinde. Chiar daca ajungi deasupra, prapastia e prea mare, devine un zid prea gros, o uitare prea grea.

Te poti arunca in gol, in speranta ca aceea e salvarea. Dar acel gol e incomensurabil, e tapetat cu poze, cu lucruri marunte ce au ars pana la scrum.

Aceea e uitarea? Atunci ce simti cand peste ani va revedeti? Cand dai peste acel obstacol, ce acum ti s’ar parea banal? Cand un miros cunoscut de parfum iti va inunda narile? E de ajuns ca un mic mecanism se declanseze cheita cutiei. Totul se va derula ca un film vechi si sacadat. Poze ce niciodata nu au fost facute, documente niciodata scrise, replici retinute precum citatele. Nu ai nevoie de dovezi ca sa stii ca totul a existat, nu ai nevoie de acel cadou, de acea bucatica materiala pentru a recunoaste.

Uitarea e partiala.

Amintirea e ca picatura de ploaie. Secetoasa cand ai nevoie de ea si abundenta atunci cand vrei sa o dai uitarii.

[fara titlu]

media: 0.00 din 0 voturi

"Vreau sa sparg farfurii. Sa le vad cum se sfarma de pamant. De nervi. De durere. De atatea lacrimi. De atatea stari inlantuite in mine. Sa le arunc cu o forta orbitoare.Vreau ca sunetul cioburilor sa rasune in acea incapere goala.
Lipsita de lumina. Lipsita de aer. Lipsita de fericire.Sunetul ma va elibera, ma va distruge, ma va dezlantui.
Farfurie cu farfurie, furia creste, lacrimile devin mai sarate, mai calde, pana cand va fi liniste. Acea liniste trista, acea liniste apasatoare. Acel moment in care nu mai exista sentimente. In camera goala,
in camera plina doar de ecouri voi fi ingenunchiata intr'un maldar de foste farfurii. Foste dorinte naruite. Foste imagini triste. Foste clipe aparent fericite. M'am prabusit intr'o mare de cioburi. Colorate. Negre. Mici. Mari. Cioburi sparte din prea multa ura, prea multa durere acumulata. Incerc sa strang cu mana tot ce a ramas, dar nu pot. Toate ramasitele par lipite de sol, par ca nu vor sa fie lasatein urma, par a fi amintirea a ceva ce trebuie uitat.
Acum si eu sunt tintuita. Nu ma pot ridica. Sunt fortata la un orizont limitat de maruntisuri, de bucati dintr'un trecut terminat, dar de neuitat.
Devine frig. Rainile pricinuite de multitudinea de cioburi incep sa usture. Unghiile mi s'au tocit in incercarea derizorie de a desprinde bucatile dureroase din trecut. Acele cioburi al caror rasunet a fost singurul lucru pe care l'am putut percepe.

Farfuriile s'au spart. Cioburile au ramas.
Lacrimile s'au scurs. Tristetea a ramas.

Apoi apare Ea. Acea Ea de care am atata nevoie acum. Acea Ea care a fost candva a mea, apoi a disparut, acea Ea care ma ajuta. Singura parte din mine care n'a putut fi inlocuita de niciun El."

M'a ajutat. Mi'am revenit. Apoi a disparut din nou. Sunt, iar inconjurata de ramasite, sunt iar in aceiasi camera intunecata. Doar ca acum stiu ca nu va veni. Acum, ea s'a pierdut undeva intre noi si voi, intre trecut si prezent, intre placere si disperare. Intr'un loc in care nu o voi mai gasi. In care nu ma va mai gasi. Am incercat sa o inlocuiesc cu tine. E mai lumina, dar nu pot iesi. Uneori sunt tot singura aici.

D.

Oare o voi mai gasi vreodata? Oare acel univers al nostru mai exista? Acel cerc concentric in care odata coexistam? Oare mana Ei va mai sta vreodata aproape sa ma ajute? Oare in oceanul de vieti ce se invarte in jurul meu voi reusi sa o disting pe acea EA?

Tickets

media: 0.00 din 0 voturi

Do you go by bus?
Yes.
Take the tickets.
Sure you don't need them?
Yeah, Yeah.



Cati dintre noi am face asta? Cati dintre noi, in loc sa aruncam, dam spre refolosire? Putini ar fi mult spus.Nu stiu daca e cultura, civilizatia sau daca sunt oamenii de vina. Mi'ar placea sa ma pot da ca exemplu, dar as deveni ipocrita. In schimb, astazi am dat peste doi oameni. Doi oameni care radiau fericire prin toti porii, doi oameni care se tineau de mana, doi oameni care, datorita bunatatii lor, erau mai linistiti sau mai impacati. M'au intrebat daca as avea nevoie de doua bilete pentru autobuz. Nu ma cunosteau, dar imi zambeau. In ochii lor parca puteam citi bunavointa si fericire.Poate vi se pare absurd sau chiar stupid exemplul (experienta) meu. La urma urmei erau doar niste bilete a cate 1.3 lei fiecare. Dar gestul in sine m'a frapat. Majoritatea dintre noi poate le'ar fi revandut, aruncat sau chiar pastrat intr'un buzunar unde s'ar fi deteriorat.

Incercam sa nu vedem decat propriul bine, propriu interes sau inutilitatea lucrurilor mai mult sau mai putin folosite. Nu ne gandim o secunda la cei din jurul nostru sau la cum am putea ajuta. Poate o secunda de interes schimba o viata, poate un cuvant de alinare unge un suflet sau poate un bilet te va scapa de o amenda usturatoare. Nu conteaza.

Ai vrea sa primesti, fara sa dai la schimb; de ce sa nu dai, fara sa primesti?

Oricat de insignifiant crezi ca e gestul tau, nu il mai trece prin filtrul gandirii. Nu mai il inconjura de doleante. Pentru ca intr'o zi, poate atunci cand te astepti mai putin, cineva iti va oferi un bilet. Acel "bilet" de care aveai nevoie. Iti va zambi, ii vei multumi. Un simplu om. Un om pe care nu il stii. Un om pe care nu il vei mai revedea. Un om care ti'a dat de gandit. Asupra ta. Sau poate asupra vietii.
E doar acea umbra de fiinta, cu razele apusului in spate, care te va face sa iti doresti sa ai ocazia sa poti fi ca el. Sa poti sa te simti impacat. Sa stii ca intr'o dupa-amiaza de toamna tarzie ai ajutat la randul tau.

E atat de simplu. Trebuie doar "sa o dai mai departe".




N.B. Pentru cine n'a vazut "Pay it forward" il recomand. E o lectie de viata.

Dictionar

media: 5.00 din 1 vot

Am nevoie de un dictionar. Un dictionar al meu. Un dictionar al tau. Un dictionar al prieteniei. Sau un dictionar al lumii.

Vreau sa stiu, fara sa invat. Sa ascult, fara sa aud. Sa fiu tot ce pot fi, prin prisma experientei voastre. Vreau sa uit ce inseamna regretul, tristetea si lipsa zambetului.

Vreau sa am un cerc doar al meu. O scena in care toti suntem actori. O scena a dorintelor. O scena a vietii. O scena a noastra. Exista pentru fiecare un loc. Stam pe niste scaune. Ne privim ochi in ochi. Nimeni nu intelege, aparent, nimic. Fiecare are replica lui. Fiecare are povestea lui aparte.

A mea e atat de simpla incat pare complicata. Ne intram in rol. In pielea unor personaje inexistente, a unor personaje diferite, dar asemanatoare.

Avem impresia ca acele caractere suntem noi. Ca povestea lor ne apartine. Ca,defapt, suntem legati unii de altii. La sfarsitul primului act incepi sa realizezi, dar nu vrei sa te “trezesti”. Astfel, ajungi la momentul final al piese, singur. Pe rand, cate un personaj dispare si intelegi ca acei oameni cu care te comparai, cu care iti petreceai timpul, nu exista. Cand realitatea loveste esti doar un om dornic de prietenie, intr’o sala de teatru goala si pustiita. O sala ce odata a fost ticsita de povesti.

Totusi, pe un ultim scaun al unui ultim rand, doi ochi te privesc. Aceiasi doi ochi care te’au vazut “jucand”, te’au vazut inseatata de vorba, de alinare, de prietenie.

Tu nu ii poti vedea. Nu e din cauza luminii, nici a intunericului; nu e din cauza departarii, nici a apropierii.

E de vina timpul. Candva, demult, ii stiai. Ii recunosteai. Ii iubeai. Acum, sunt doar o doua sticle lipsite de viata. Pentru tine nu mai reprezinta nimic sau, cel putin, asa incerci sa te convingi. Unul din personajele tale imaginare ti-a vorbit despre ei. A vorbit despre ce inseamna prietenia, despre cat e de important e ca atunci cand tremuri si te impiedici cineva sa fie langa tine. For interiorul tau ti’a amintit cine sunt acei ochi, ce’ai simtit pentru ei, dar tu te’ai pierdut pe undeva pe drum. Pe acel drum al amintirilor, al lucrurilor rele, al timpului. Ai refuzat sa retraiesti. Ai refuzat sa crezi ca sala nu este goala.

Uneori incercam sa cautam explicatii acolo unde nu exista. Ne afundam in carti, dictionare, non-sensuri. Aparent vrem doar ca o secunda de singuratate sa treaca. Defapt, acea secunda e un minut, o ora, un an, un timp interminabil, o clepsidra cu un nisip ud. Citesti mai mult decat iti poti permite, te pierzi in detalii inutile, te minti crezand ca iti e bine. Zambesti fals, razi ironic, treci nepasator pe langa Ei. Mersul devine alert transformandu’se intr’un alergat continuu prin viata. Ajungi la final prima. Singura, de altfel. Atunci te trezesti.

Esti in aceiasi sala de teatru. Cu aceiasi ochi privindu'te. Acum intelegi. Te duci spre ei. Nu va vorbiti, nu va zambiti. Va cufundati intr'o imbratisare inepuizabila. O imbratisare doar a voastra.

Acum nu mai ai nevoie de dictionare, de cuvinte fara sens.

Toate explicatiile se afla aici.

Cu cheita la gat si cutia ingropata.

media: 5.00 din 2 voturi

"Stau intr'un scaun ce ma poarta prin amintiri. Nu stiu de ce. Nici macar nu stiu cum. Stiu doar ca acea cheita aurie a inceput sa luceasca in lumina apusului de august. Imi vad proiectia plimbandu'se prin gradina. Are doar 13 ani. Are doar 18 ani. Are doar 30 de ani. Plang alaturi de sinele meu mai mic. Nu plang de suparare, plang de vijelia in care anii mei s'au scurs. Plang de fericire pentru ca problemele de atunci pareau adevarate calamitati. Apoi zambesc. Ma uit in oglinda. Am parul carunt, privirea blanda, dar ingreunata de adevaratele obstacole ale vietii. Apoi revin la prezent. Inchid cutia. O ingrop. Nu pentru mult timp. O alta Eu va fi pastrata acolo."

Nu pot.
Nu pot lua un burete si sterge ceea ce a inceput cu un scris caligrafic al unei crete frumos colorate si s'a incheiat cu unul patat. Odata ce tabla s'a uscat urmele trecutului reapar mai proeminente ca alta data.
As vrea sa ma intorc la acea litera. Acea litera unde, inca, eram fetita chiulangie, cu multi prieteni, cu un zambet larg si molipsitor si cu vise de'nentrecut.
Pana la trezirea brusca. Pana in momentul in care, acul seismografului a prevestit un cutremur al vietii, mazgalind linii rosiatice pentru a ma avertiza.

Sau poate nu vreau.

De ce sa devin un orb in lumea celor care mi'au pus stampilele anilor?
De ce sa devin doar o sticla frumoasa, dar goala pe dinauntru?
Daca intr'o zi ma voi trezi nestiind cine esti, ma va ajuta?
Voi fi bine daca voi uita primul meu cuvant, prima imbratisare, primul sarut, prima despartire?
As fi doar un spirit ce se trezeste in fiecare zi cu aceleasi dorinte, cu aceleasi idealuri neimplinite, cu aceleasi lipsuri.
As stationa la un semafor vesnic rosu.
Sau poate as trece in fiecare zi pe aceeasi strada a amintirii, fara ca macar sa stiu la ce usa ai stat.
Nu trebuie sa uitam. Trebuie doar sa invatam sa trecem peste. Sa depozitam tot ce a fost intr'o cutie veche de lemn. O cutie cu o cheita aurie, purtata la gat, fara intentia de a o vedea cineva sau macar de'a deschide cufarul.
Trebuie sa sarim doar un mic hop. O bordura care ne limiteaza.
Apoi vom cumpara o tabla noua. Primul gand al meu ar fi sa o conserv asa. Sa nu o patez de culoare, de timp, de creta sau de amintiri.

Nici asta nu pot, nici asta nu vreau, nici asta nu stiu.

Voi face noi mazgalituri, noi greseli. Voi invata sa invat din ele. Voi invata sa zambesc din nou.
De ce sa sterg cu buretele? Nu voi mai sterge nimic.
Intr'o zi, atunci cand numarul tablelor imi va fi greu de numarat, voi vrea sa ma revad. Sa revad acel filmulet intiparit pe'o pelicula veche a timpului. Poate si tu vei vrea sa iti amintesti cum plangeam, cum radeam, cum tu erai motivul pentru toate acestea. Atunci, sunt sigura ca voi zambi. Poate nostalgic. Poate trist. Dar voi sti ca asta m'a format.

Bibelou de portelan

media: 4.00 din 2 voturi

"Statea pe un scaun lipsit de amintiri. Un scaun sumbru, dar a carui constitutie nu mi'a ramas impregnata in memorie. Se uita in zare. Spre un loc doar al ei. O rochie din voal ii acoperea trupul firav, isi tinea genunchii aproape, lipiti de trup.
Incercam sa inchid ochii si sa ii fac portretul in minte. Nu reuseam. Frumusetea ei, soarele care i se rasfira, parfumul suav ce ajungea pana in strafundul narilor mele, erau lucruri ce nu puteau fi redate.

M'a legat la ochi. Mi'a soptit. Am trecut printr'un amalgam de sentimente. Am fost speciala, unica, iar la sfarsit...la sfarsit am devenit doar un oarecare nimeni. Acel lucru pe care il pastrezi cu drag pentru a observa, la un moment dat, ca nu ii mai necesiti prezenta. Un lucru banal. Un lucru doar al tau, dar al tuturor.


A plecat plangand. Am incercat sa o ajung din urma. Am incercat sa ii explic, sa imi cer scuze, sa o fac sa inteleaga. N'am reusit. Totul a sunat ca o banala scuza, ca un banal regret, ca o banala prietenie. Totul s'a ruinat. Totul s'a dus.
M'a privit cu ochii goi, cu ochii unei persoane care a ajuns intr'un punct mort.
Ochii ei erau bibeloul de portelan ce'a cazut de pe raftul cel mai inalt.


Vroiam sa'l cred. Vroiam sa nu ma las pierduta in dorinta de a'i fura unui sarut. Vroiam sa nu vreau.


Nu mai pot articula cuvinte. Nu mai ma pot explica. Chipul ei ma tintuieste, parfumul ei imi amorteste gura. Simt nevoia sa ii spun cat o iubesc, dar stiu ca nu ma va crede. I'am zis lucruri pe care nu as fi vrut sa le zic. Am simtit pur si simplu ca nu e corect, ca as fi derizoriu, dar cuvintele imi invadasera gura. Imi fortau limba sa vorbeasca."






O banala cearta. Integrame asezate gresit. O simpla fraza.
Atat.
Ne propunem sa intelegem si nu reusim. Atunci intervine schimbarea.
Unii zic ca e involuntara, altii ca isi propun si reusesc. Eu zic ca nu exista.
Crezi ca te schimbi, speri ca te schimbi. Dar sufletul tipa. Omul pe care il tii ingramadit, incatusat, inlantuit inautru va refula. Poate intr'un moment benefic sau poate nu. Crezi ca poti sa il ineci, ca poti sa il tii ascuns sferturi de eternitati pierdute in speranta ca va muri odata cu tine. Cotesti pe drumuri cu sens interzis, doar ca sa iti/ne arati ca esti altfel.
Ajungi sa crezi ca schimbarea e lucrul care schimba ce erai. Devii doar o proiectie a unui om ce nu exista. Unui om creat, unui om modelat de propriul tu.
Pana cand bibeloul de portelan se sparge. Sufletul gaseste cheia cuvantului spre a iesi la suprafata. Intr'un moment aparent banal. Intr'un moment al fericirii. Involuntar, aidoma schimbarii, sufletul isi ascute tipatul spre exterior.
Sunetul e asemenea caderii figurinei: scurt si ireversibil.



"Ma ranise, dar eu inca il priveam.Parea alt om, parea un om liber, dar incatusat. Parea ca interiorul lui mi'a vorbit pentru prima data."

• Vrei sa te abonezi ;;)?

• The New Ones:
• Hop.Noi inceputuri. 18.
• Eroii nu mor.
• Half Bridge. Half Me.
• Despre copilarie. Zapada. Si zambete
• A uita uitarea.
• [fara titlu]
• Tickets
• Dictionar
• Cu cheita la gat si cutia ingropata.
• Bibelou de portelan

• Je vous recommande:
• Andreea
• Ancs
• J.U.A
• Rob
• Mihaela Filip

• Uite uite uite:
• 2010. Februarie
• 2010. Ianuarie
• 2009. Decembrie
• 2009. Noiembrie
• 2009. Octombrie
• 2009. Septembrie
• 2009. August
• 2009. Iulie
• 2009. Iunie
• 2009. Mai
• Arhiva completa